Poemul Sfântului Nicolae
de Nicolae Negrilă
Sfinte, ai venit în lume
Ca făcător de minune,
Ai fost mijlocitor ales
Îusuşi de Domnul Hristos,
Din părinţi cinstiţi şi buni
Şi drept măritori creştini.
Căci prin viaţa ce-au trăit
Un fiu sfânt le-a dăruit.
Precum psalmul glăsuia
Şi-a dat rod la vremea sa,
Chiar la primul tău scăldat
În picioare tu ai stat,
Trei ore fiind neclintit,
Sfânta Treime-ai cinstit,
Arătând că-n viitor
Ei îi vei fi slujitor.
La pieptul mamei când veneai,
Numai din sânul drept sugeai.
Copil fiind, la învăţătură
Râvnă aveai fără măsură,
Ager fiind la învăţat,
De Duhul Sfânt Luminat!
Deşi tinerel erai,
Ca un bătrân te purtai.
Unchiul tău, care slujea
Ca episcop în Patra,
Văzu în nepotul său
Un iubitor de Dumnezeu.
A cerut să-l dăruiască
Domnului, ca să slujească.
La slujire a fost dat
Pentru un rod minunat,
Dar de la Domnul a luat,
Şi către popor a dat.
El, slujind cu hărnicie,
Ia treapta de preoţie.
Când l-a Hirotonisit,
Episcopul a proorocit:
Iată, fraţilor, în zare
Un nou soare ne apare,
Spre a voastră mângâiere,
Cu iubire şi plăcere,
Fericită turmă fie
Care ţi se va da ţie,
Căci sufletele rătăcite
Iarăşi vor fi fericite!
Acest păstor ce-i cu voi
Vă va scoate din nevoi!
Iată lucru minunat,
Că aşa s-a şi-ntâmplat,
Şi cu râvna-i minunată,
Vrednic fiind pe-această treaptă,
Făcea totul ca să crească
Podoaba lui sufletească.
Când părinţii au plecat
Şi la Domnul s-au mutat,
Averea ce-i fu lăsată
La săraci o dădu toată.
El avea să nu iubească
Bogăţia pământească,
Lepădând cele lumeşti,
Înmulţea cele cereşti.
În haină albă te-mbraci
Milostivind pe săraci!
Un bărbat bogat, odată,
La trei fete era tată.
Dar deodată s-a trezit
C-a rămas sărac lipit.
Când vin zile potrivite,
Pe fete să le mărite,
Tatăl lor, fiind sărac,
Tare mult s-a frământat,
Cugetă, n-are scăpare,
Să le dea la desfrânare,
Aşa, bani să agonisescă,
Stricând firea omenească.
Domnul, care ne iubeşte,
Iată, bine chibzuieşte,
Iubire dă în şiroaie
Alesului lui, Nicolae.
Sufletul trebuie apărat
De căderea în păcat.
Auzind lipsa cea mare
Şi de crunta supărare,
Sfântul a fost inspirat
Şi ajutor el le-a dat,
Nu aşa, în văzul mare,
Ci în taină şi-ndurare.
Luând o pungă cu bănet,
Merge sub fereastră încet,
Peste fereastră o lasă,
Apoi, el merge acasă.
Dimineaţa, acel bărbat
Repede punga a aflat,
Şi grăbit în ea se uită,
Şi ce vede se-nspăimântă.
Greu îşi mai vine în fire,
Crede că-i o nălucire.
De unde aurul vine,
O fi vreo înşelăciune ?
N-am datornici să-mi plătească,
Cine să mă răsplătească ?
Şi de bucurie multă
Se porneşte ca să plângă.
Tot gândindu-se mereu,
Pricepu în gândul său:
Aşa facere de bine
Numai de la Domnul vine,
El are grijă de noi
Şi ne scoate din nevoi!
Fata mare-a măritat
Şi tot aurul i-a dat.
Sfântul a fost împăcat,
Că ce-a vrut s-a întâmplat.
Sfântul iar vrea să vegheze
Şi pe-a doua s-o salveze.
O pungă iar pregăteşte
Şi tiptil la casă merge,
Noaptea, ca să nu-l zărească,
Şi-o aruncă pe fereastră.
Dimineaţa, acel sărac,
Când din pat s-a ridicat,
Iarăşi vede aur mult,
Şi căzând el la pământ,
Fierbinte se roagă-n gând:
Doamne vreau a-mi arăta
Cine face voia Ta ?
Preamărit îngerul Tău,
Doamne, vreau să-l văd şi eu!
Iată, că din mila Ta,
Şi a doua fiică a mea
Urmează bărbat dorit,
După cum ai legiuit.
Pe când nunta a gătat,
Grija iar l-a apucat,
Noaptea şade şi veghează,
Mintea ca să-i fie trează,
Să simtă atunci când vine
Al lui făcător de bine.
Dară mult n-a aşteptat,
A sosit cel minunat,
A venit a treia oară,
Aruncând noua comoară,
Galbeni pe fereastră aruncă
Şi spre casă o apucă.
Văzând tatăl noua pungă,
Fuge repede să ajungă,
Dar pe când el l-a văzut,
În genunchi a şi căzut,
Picioarele i le sărută
Şi cu dragoste cuvântă:
Domnul cel prea luminat
Îndurare-a arătat,
Căci eu, ca ticălos tată,
Făceam ruşinoasă faptă.
Acum, iată, ne-ai salvat
De căderea în păcat!
Preacuviosul părinte
Pleacă la locurile sfinte,
Să vadă loc minunat,
Pe unde Domnul a umblat.
Pe-o corabie se-mbarcă
Şi spre Palestina pleacă.
Dar acum se pornesc iute
Vifor şi vânturi cumplite,
Din senin acum se-arată
O furtună blestemată,
Toţi se tem că n-au scăpare
Cu aşa furtună mare.
Sfântul, calm şi liniştit,
O rugăciune a pornit.
Iată, vântul a fugit
Şi apa s-a liniştit.
Toţi, cuprinşi de o mirare:
Ce să fie asta oare ?
Sfântul, calm, îi linişteşte,
Iar apoi le povesteşte
Cum lui i s-a arătat
Că-n corabie a intrat
Un negru vrăjmaş viclean,
Care urmărea un plan,
O furtună să înceapă,
Să-i bage pe toţi la apă.
Cu har de la Dumnezeu,
l-am văzut pe acel rău,
Când la Domnul m-am rugat
Răul a fost alungat.
Iar groaza din a lor fire
Se preface în bucurie.
Un marinar pe catarg,
Ce privea departe-n larg,
Şi de la înălţime mare,
Cade şi-i fără suflare.
Sfântul, ce-i cu minte trează,
Se roagă şi-l înviază.
Ajuns la Ierusalim,
De fericire e plin,
Rugi fierbinţi a ridicat
Şi mulţumire a dat
Domnului, pentru lucrare
Sfântă de iluminare.
Noaptea, să se roage pleacă,
Canonul ca să şi-l facă.
Biserica, fiind încuiată,
Iată se deschide-deodată.
Prin locuri sfinte umblând,
I-a venit aşa un gând:
În pustie el să meargă,
Pentru viaţa lui întreagă.
Dar un glas de sus răsună,
Printre oameni să rămână,
În a lui patrie să meargă,
Căci oamenii îl aşteaptă.
Sfântul, fiind ascultător,
Se îmbarcă pe vapor,
Dar el vede că acum
Vaporul nu-i pe drum bun,
Şi pe vaporeni el roagă
Pe drumul cel bun să meargă,
Dar ei în seamă nu-l iau
Şi mergeau unde vroiau.
Nu ştiau că Dumnezeu
Vede pe plăcutul său,
Şi un vifor suflă acum,
Pune vasul pe drum bun.
Cu bine acasă soseşte,
Şi sfântul le mulţumeşte.
Iată, sfântul nu îi ceartă
Şi să plece îi dezleagă.
Degrabă merge-n mânăstire,
A unchiului lui zidire.
Sfântul chiar nădăjduieşte
Că aici sălăşluieşte
Pentru toată viaţa sa,
Până Domnul îl va lua.
Domnul îi arată-ndată
Cum comoara cea bogată
Nu trebuie încuiată,
Ci la lume s-o împartă.
Astfel, stând la rugăciune,
O voce de sus îi vine :
În nevoinţa poporului să intri îndat’,
De vrei de Mine să fii lăudat!
El, deodată se sperie niţel,
Oare ce vrea Domnul de la el ?
Şi gândind aşa, în sine,
Glasul iar de sus îi vine :
Nu-i holda ce o vreau Eu,
Du-te la poporul Meu,
Vreau ca prin alesul Meu
Să fiu premărit şi Eu!
El la Mira a plecat,
Făcând Domnului pe plac,
Nu avea nimic al său,
Avea doar pe Dumnezeu.
Atunci ceva s-a întâmplat,
Căci la Domnul s-a mutat
Întâi-stătător în scaun,
Al Mirei Arhiepiscop Ioan.
Episcopii s-au adunat
Şi au stat cu toţi la sfat.
Pe cine vrea oare Domnul
Să păstorească poporul ?
Domnul ştie cel mai bine.
Să cădem la rugăciune!
Zile-n şir s-au rugat,
Şi Domnul le-a arătat,
Vedenie s-a înfăţişat
La cel mai bătrân bărbat.
Când acesta se ruga,
Apăru în faţa sa
Un bărbat prealuminat
Şi poruncă lui i-a dat,
De cu noapte să se scoale
Şi să pornească de vale,
La Biserică să şadă,
Primul ce vine să-l vadă,
Pe acela îl vreau Eu
Însemnat cu duhul Meu,
Va fi Arhiepiscop de seamă
Şi Nicolae îl cheamă!
Precum Domnul a poruncit
Episcopul a venit,
După uşă el a stat,
Să vadă pe-acel bărbat,
Mult el nu a zăbovit,
Şi alesul a sosit,
Dar de cum el a intrat,
Episcopul a întrebat :
Fiule, cum ţi se zice ?
Dar el tace, nu răspunde,
Iar la o nouă întrebare
Zice : Nicolae, rob al sfinţiei tale.
Episcopul a înţeles
Că el este cel ales,
El de mână l-a luat
Şi la toţi l-a prezentat.
Primiţi, fraţilor, pe păstorul bland,
Ce vi l-a ales Duhul Sfânt!
Nicolae, fiind smerit,
Această treptă nu şi-ar fi dorit,
Dar el, fiind de Domnul aflat,
În arhiereu l-au ridicat.
Dar înainte de acest dat,
Domnul Iisus I s-a arătat,
Evanghelia atunci i-a fost dăruită,
Ce era cu aur împodobită,
În partea cealaltă cu frumos decor.
Maica, punându-i pe umeri Omofor,
El s-a mirat, dar nimic nu a spus,
Înţelegând că-i voia Celui de sus,
Şi luând păstoria, el înţelegea
Că nu-ţi mai slujeşti ţie, ci altora.
El a înţeles misiunea dată,
Să fie bun cu toţi şi săracilor tată.
Dar nu doarme vicleanul cel rău,
Ridică război robilor lui Dumnezeu,
Căci la Roma, păgânii împăraţi
Declanşează războiul între fraţi,
Şi acest vifor care-i pustiitor
Ajunge şi în cetatea Mirelor.
Creştini sunt acum prigoniţi,
Băgaţi în temniţe şi chinuiţi,
Iar pe mai marele lor l-au arestat
Şi în strâmtoarea temniţei l-au băgat.
De foame şi de sete au suferit,
Dar Sfântul Nicolae i-a întărit,
Suferind întru mărturisirea lui Hristos,
Au adus creştinilor mare folos.
Dar, după cum se ştie, după furtună
Iată, că vine şi vremea bună,
Căci păgânul împărat, fiind izgonit,
Soarele şi pentru creştini a răsărit,
Crucea lui Constantin s-a arătat,
Şi cu ea izbândă au căpătat.
Atunci cetatea Mirei a primit
Pe păstorul ei atât de iubit,
Care cu un efort nestăvilit
Suferinţele oamenilor le-a oblojit,
Capiştele idolilor le-a dărâmat,
Şi turma de cel rău a scăpat.
La soborul din Niceea fiind invitat
Pe Arie ereticul l-a înfruntat,
Nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta l-a biruit,
Căci cu palma pe faţă l-a lovit.
Sfinţii părinţi s-au indignat
Şi Omoforul sfântului i l-au luat,
Dar aşa cum mai sus am arătat,
Omoforul Măicuţa înapoi i l-a dat.
Când foamete peste cetatea Mirei a venit
Sfântul în ajutorul poporului a sărit.
Căci un negustor de grâu se gândea
În altă parte grâul să-l vândă cuiva.
Sfântul în vis la negustor a venit
Şi cu trei galbeni grâul a tocmit,
În cetatea Mirei să-l dea,
Că lumea de foame pierea.
Când negustorul din somn s-a sculat
Trei galbeni în mână a aflat,
În Mira a mers şi grâul l-a dat,
Poporul fericind pe hrănitorul minunat.
Când cei trei voievozi nevinovaţi
La moarte au fost condamnaţi,
Sfântul în vis împăratului i s-a arătat
Şi pe cei trei condamnaţi a salvat.
Sfântul, fiind plăcut lui Dumnezeu,
A vieţuit mult cu poporul său,
Şi fiind plin de zile bune
A plecat frumos din această lume.
Dar sfântul pe oameni nu i-a uitat
Şi cu sfinte moaşte i-a vindecat,
Că sfântul din cer ne priveşte
Şi de lucrarea celui rău ne fereşte.
Poemul Sfântului Nicolae
Sfinte, ai venit în lume
Ca făcător de minune,
Ai fost mijlocitor ales
Îusuşi de Domnul Hristos,
Din părinţi cinstiţi şi buni
Şi drept măritori creştini.
Căci prin viaţa ce-au trăit
Un fiu sfânt le-a dăruit.
Precum psalmul glăsuia
Şi-a dat rod la vremea sa,
Chiar la primul tău scăldat
În picioare tu ai stat,
Trei ore fiind neclintit,
Sfânta Treime-ai cinstit,
Arătând că-n viitor
Ei îi vei fi slujitor.
La pieptul mamei când veneai,
Numai din sânul drept sugeai.
Copil fiind, la învăţătură
Râvnă aveai fără măsură,
Ager fiind la învăţat,
De Duhul Sfânt Luminat!
Deşi tinerel erai,
Ca un bătrân te purtai.
Unchiul tău, care slujea
Ca episcop în Patra,
Văzu în nepotul său
Un iubitor de Dumnezeu.
A cerut să-l dăruiască
Domnului, ca să slujească.
La slujire a fost dat
Pentru un rod minunat,
Dar de la Domnul a luat,
Şi către popor a dat.
El, slujind cu hărnicie,
Ia treapta de preoţie.
Când l-a Hirotonisit,
Episcopul a proorocit:
Iată, fraţilor, în zare
Un nou soare ne apare,
Spre a voastră mângâiere,
Cu iubire şi plăcere,
Fericită turmă fie
Care ţi se va da ţie,
Căci sufletele rătăcite
Iarăşi vor fi fericite!
Acest păstor ce-i cu voi
Vă va scoate din nevoi!
Iată lucru minunat,
Că aşa s-a şi-ntâmplat,
Şi cu râvna-i minunată,
Vrednic fiind pe-această treaptă,
Făcea totul ca să crească
Podoaba lui sufletească.
Când părinţii au plecat
Şi la Domnul s-au mutat,
Averea ce-i fu lăsată
La săraci o dădu toată.
El avea să nu iubească
Bogăţia pământească,
Lepădând cele lumeşti,
Înmulţea cele cereşti.
În haină albă te-mbraci
Milostivind pe săraci!
Un bărbat bogat, odată,
La trei fete era tată.
Dar deodată s-a trezit
C-a rămas sărac lipit.
Când vin zile potrivite,
Pe fete să le mărite,
Tatăl lor, fiind sărac,
Tare mult s-a frământat,
Cugetă, n-are scăpare,
Să le dea la desfrânare,
Aşa, bani să agonisescă,
Stricând firea omenească.
Domnul, care ne iubeşte,
Iată, bine chibzuieşte,
Iubire dă în şiroaie
Alesului lui, Nicolae.
Sufletul trebuie apărat
De căderea în păcat.
Auzind lipsa cea mare
Şi de crunta supărare,
Sfântul a fost inspirat
Şi ajutor el le-a dat,
Nu aşa, în văzul mare,
Ci în taină şi-ndurare.
Luând o pungă cu bănet,
Merge sub fereastră încet,
Peste fereastră o lasă,
Apoi, el merge acasă.
Dimineaţa, acel bărbat
Repede punga a aflat,
Şi grăbit în ea se uită,
Şi ce vede se-nspăimântă.
Greu îşi mai vine în fire,
Crede că-i o nălucire.
De unde aurul vine,
O fi vreo înşelăciune ?
N-am datornici să-mi plătească,
Cine să mă răsplătească ?
Şi de bucurie multă
Se porneşte ca să plângă.
Tot gândindu-se mereu,
Pricepu în gândul său:
Aşa facere de bine
Numai de la Domnul vine,
El are grijă de noi
Şi ne scoate din nevoi!
Fata mare-a măritat
Şi tot aurul i-a dat.
Sfântul a fost împăcat,
Că ce-a vrut s-a întâmplat.
Sfântul iar vrea să vegheze
Şi pe-a doua s-o salveze.
O pungă iar pregăteşte
Şi tiptil la casă merge,
Noaptea, ca să nu-l zărească,
Şi-o aruncă pe fereastră.
Dimineaţa, acel sărac,
Când din pat s-a ridicat,
Iarăşi vede aur mult,
Şi căzând el la pământ,
Fierbinte se roagă-n gând:
Doamne vreau a-mi arăta
Cine face voia Ta ?
Preamărit îngerul Tău,
Doamne, vreau să-l văd şi eu!
Iată, că din mila Ta,
Şi a doua fiică a mea
Urmează bărbat dorit,
După cum ai legiuit.
Pe când nunta a gătat,
Grija iar l-a apucat,
Noaptea şade şi veghează,
Mintea ca să-i fie trează,
Să simtă atunci când vine
Al lui făcător de bine.
Dară mult n-a aşteptat,
A sosit cel minunat,
A venit a treia oară,
Aruncând noua comoară,
Galbeni pe fereastră aruncă
Şi spre casă o apucă.
Văzând tatăl noua pungă,
Fuge repede să ajungă,
Dar pe când el l-a văzut,
În genunchi a şi căzut,
Picioarele i le sărută
Şi cu dragoste cuvântă:
Domnul cel prea luminat
Îndurare-a arătat,
Căci eu, ca ticălos tată,
Făceam ruşinoasă faptă.
Acum, iată, ne-ai salvat
De căderea în păcat!
Preacuviosul părinte
Pleacă la locurile sfinte,
Să vadă loc minunat,
Pe unde Domnul a umblat.
Pe-o corabie se-mbarcă
Şi spre Palestina pleacă.
Dar acum se pornesc iute
Vifor şi vânturi cumplite,
Din senin acum se-arată
O furtună blestemată,
Toţi se tem că n-au scăpare
Cu aşa furtună mare.
Sfântul, calm şi liniştit,
O rugăciune a pornit.
Iată, vântul a fugit
Şi apa s-a liniştit.
Toţi, cuprinşi de o mirare:
Ce să fie asta oare ?
Sfântul, calm, îi linişteşte,
Iar apoi le povesteşte
Cum lui i s-a arătat
Că-n corabie a intrat
Un negru vrăjmaş viclean,
Care urmărea un plan,
O furtună să înceapă,
Să-i bage pe toţi la apă.
Cu har de la Dumnezeu,
l-am văzut pe acel rău,
Când la Domnul m-am rugat
Răul a fost alungat.
Iar groaza din a lor fire
Se preface în bucurie.
Un marinar pe catarg,
Ce privea departe-n larg,
Şi de la înălţime mare,
Cade şi-i fără suflare.
Sfântul, ce-i cu minte trează,
Se roagă şi-l înviază.
Ajuns la Ierusalim,
De fericire e plin,
Rugi fierbinţi a ridicat
Şi mulţumire a dat
Domnului, pentru lucrare
Sfântă de iluminare.
Noaptea, să se roage pleacă,
Canonul ca să şi-l facă.
Biserica, fiind încuiată,
Iată se deschide-deodată.
Prin locuri sfinte umblând,
I-a venit aşa un gând:
În pustie el să meargă,
Pentru viaţa lui întreagă.
Dar un glas de sus răsună,
Printre oameni să rămână,
În a lui patrie să meargă,
Căci oamenii îl aşteaptă.
Sfântul, fiind ascultător,
Se îmbarcă pe vapor,
Dar el vede că acum
Vaporul nu-i pe drum bun,
Şi pe vaporeni el roagă
Pe drumul cel bun să meargă,
Dar ei în seamă nu-l iau
Şi mergeau unde vroiau.
Nu ştiau că Dumnezeu
Vede pe plăcutul său,
Şi un vifor suflă acum,
Pune vasul pe drum bun.
Cu bine acasă soseşte,
Şi sfântul le mulţumeşte.
Iată, sfântul nu îi ceartă
Şi să plece îi dezleagă.
Degrabă merge-n mânăstire,
A unchiului lui zidire.
Sfântul chiar nădăjduieşte
Că aici sălăşluieşte
Pentru toată viaţa sa,
Până Domnul îl va lua.
Domnul îi arată-ndată
Cum comoara cea bogată
Nu trebuie încuiată,
Ci la lume s-o împartă.
Astfel, stând la rugăciune,
O voce de sus îi vine :
În nevoinţa poporului să intri îndat’,
De vrei de Mine să fii lăudat!
El, deodată se sperie niţel,
Oare ce vrea Domnul de la el ?
Şi gândind aşa, în sine,
Glasul iar de sus îi vine :
Nu-i holda ce o vreau Eu,
Du-te la poporul Meu,
Vreau ca prin alesul Meu
Să fiu premărit şi Eu!
El la Mira a plecat,
Făcând Domnului pe plac,
Nu avea nimic al său,
Avea doar pe Dumnezeu.
Atunci ceva s-a întâmplat,
Căci la Domnul s-a mutat
Întâi-stătător în scaun,
Al Mirei Arhiepiscop Ioan.
Episcopii s-au adunat
Şi au stat cu toţi la sfat.
Pe cine vrea oare Domnul
Să păstorească poporul ?
Domnul ştie cel mai bine.
Să cădem la rugăciune!
Zile-n şir s-au rugat,
Şi Domnul le-a arătat,
Vedenie s-a înfăţişat
La cel mai bătrân bărbat.
Când acesta se ruga,
Apăru în faţa sa
Un bărbat prealuminat
Şi poruncă lui i-a dat,
De cu noapte să se scoale
Şi să pornească de vale,
La Biserică să şadă,
Primul ce vine să-l vadă,
Pe acela îl vreau Eu
Însemnat cu duhul Meu,
Va fi Arhiepiscop de seamă
Şi Nicolae îl cheamă!
Precum Domnul a poruncit
Episcopul a venit,
După uşă el a stat,
Să vadă pe-acel bărbat,
Mult el nu a zăbovit,
Şi alesul a sosit,
Dar de cum el a intrat,
Episcopul a întrebat :
Fiule, cum ţi se zice ?
Dar el tace, nu răspunde,
Iar la o nouă întrebare
Zice : Nicolae, rob al sfinţiei tale.
Episcopul a înţeles
Că el este cel ales,
El de mână l-a luat
Şi la toţi l-a prezentat.
Primiţi, fraţilor, pe păstorul bland,
Ce vi l-a ales Duhul Sfânt!
Nicolae, fiind smerit,
Această treptă nu şi-ar fi dorit,
Dar el, fiind de Domnul aflat,
În arhiereu l-au ridicat.
Dar înainte de acest dat,
Domnul Iisus I s-a arătat,
Evanghelia atunci i-a fost dăruită,
Ce era cu aur împodobită,
În partea cealaltă cu frumos decor.
Maica, punându-i pe umeri Omofor,
El s-a mirat, dar nimic nu a spus,
Înţelegând că-i voia Celui de sus,
Şi luând păstoria, el înţelegea
Că nu-ţi mai slujeşti ţie, ci altora.
El a înţeles misiunea dată,
Să fie bun cu toţi şi săracilor tată.
Dar nu doarme vicleanul cel rău,
Ridică război robilor lui Dumnezeu,
Căci la Roma, păgânii împăraţi
Declanşează războiul între fraţi,
Şi acest vifor care-i pustiitor
Ajunge şi în cetatea Mirelor.
Creştini sunt acum prigoniţi,
Băgaţi în temniţe şi chinuiţi,
Iar pe mai marele lor l-au arestat
Şi în strâmtoarea temniţei l-au băgat.
De foame şi de sete au suferit,
Dar Sfântul Nicolae i-a întărit,
Suferind întru mărturisirea lui Hristos,
Au adus creştinilor mare folos.
Dar, după cum se ştie, după furtună
Iată, că vine şi vremea bună,
Căci păgânul împărat, fiind izgonit,
Soarele şi pentru creştini a răsărit,
Crucea lui Constantin s-a arătat,
Şi cu ea izbândă au căpătat.
Atunci cetatea Mirei a primit
Pe păstorul ei atât de iubit,
Care cu un efort nestăvilit
Suferinţele oamenilor le-a oblojit,
Capiştele idolilor le-a dărâmat,
Şi turma de cel rău a scăpat.
La soborul din Niceea fiind invitat
Pe Arie ereticul l-a înfruntat,
Nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta l-a biruit,
Căci cu palma pe faţă l-a lovit.
Sfinţii părinţi s-au indignat
Şi Omoforul sfântului i l-au luat,
Dar aşa cum mai sus am arătat,
Omoforul Măicuţa înapoi i l-a dat.
Când foamete peste cetatea Mirei a venit
Sfântul în ajutorul poporului a sărit.
Căci un negustor de grâu se gândea
În altă parte grâul să-l vândă cuiva.
Sfântul în vis la negustor a venit
Şi cu trei galbeni grâul a tocmit,
În cetatea Mirei să-l dea,
Că lumea de foame pierea.
Când negustorul din somn s-a sculat
Trei galbeni în mână a aflat,
În Mira a mers şi grâul l-a dat,
Poporul fericind pe hrănitorul minunat.
Când cei trei voievozi nevinovaţi
La moarte au fost condamnaţi,
Sfântul în vis împăratului i s-a arătat
Şi pe cei trei condamnaţi a salvat.
Sfântul, fiind plăcut lui Dumnezeu,
A vieţuit mult cu poporul său,
Şi fiind plin de zile bune
A plecat frumos din această lume.
Dar sfântul pe oameni nu i-a uitat
Şi cu sfinte moaşte i-a vindecat,
Că sfântul din cer ne priveşte
Şi de lucrarea celui rău ne fereşte.
Picaturi de lumina 
Lasă un comentariu