"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

Balada unei păsări fără cântec

 

La izvoare de munte

Timpul trece mai iute,

Zborul este mai lin,

Cerul e mai senin.

Sufletul călător

A pornit-o în zbor,

Căutându-și chemarea

Unde lucește marea.

Din pulbere clădit,

Trupul cel istovit,

Cum ar vrea să se smulgă

Din sălașu-i de slugă!

Să zboare printre stele

Cu aripi mititele…

Dar pasărea-i bolnavă,

Hrănită cu otravă,

În mlaștină ținută,

Cu lanțuri petrecută.

N-aude-n depărtare

Vreun zvon de zburătoare.

Ea nu mai are glas,

Căci gâtul i-a fost ars,

Iar ochii i-au albit

De dorul ne-mplinit.

Dar la izvoare de șes

Timpul ei a fost șters.

Pasărea s-a-nălțat,

Cu argint s-a-mbrăcat.

Și-ntr-un măr înflorit

Ea sălaș și-a găsit!

Ce frumos mai cânta

Când în zbor se-avânta!

O, ce glas cristalin,

Ce mireasmă de crin…

 

Ce rămâne?

N-a fost dreptate fără suferință

Și n-a fost soare fără nori.

În toate câte le-am trăit

Există jertfă și durere.

N-a fost iubire fără despărțire

Și n-a fost început fără sfârșit.

În toate câte le-am trăit

Există despărțire și unire.

Viața-i o cursă cu opriri,

Un carusel de sentimente,

O goană după suveniruri,

O luptă pentru un nimic.

E un contract cu termen fix

Cu obligații și cu drepturi,

Când ni se pare că avem câștig

În iluzoria cetate!

Toate se duc, apoi revin

Ca apele, la matca veche,

Zadarnică e lupta noastră

Într-o bărcuță ne-nsemnată.

Căci toate trec și vin din nou

După o lege neschimbată.

Am fost cândva, suntem acum

Și vom mai fi și altădată!

Nimic nu vom lua cu noi

Din lumea asta tulburată,

Căci toate trec, uitați vom fi,

Ca oalele de veacuri îngropate.

 

Din al cerului dor

 

Din al cerului dor

Îngerul călător

Peste timp zăbovea

Și în stihuri grăia:

Tu, frumos muritor,

Pe pământ călător,

Cu a ta haină grea

Nu mai știi a zbura!

Trupul ți-este sicriu,

Sufletul ți-e pustiu.

Doamne, dă-i pacea ta,

Doamne, dă-i liniștea!

Fă-i un cuib de lumină,

Într-o albie lină,

Bietului truditor,

Pe pământ trecător.

 

Daniela Ghigeanu,

Alba Iulia, 22 octombrie 2017

 

 

 

Anunțuri

Ceva frumos- o rugăciune către Maica Domnului! Cu cuvinte simple, din care emoția se revarsă ca un curcubeu spre sufletul cititorului. Este o rugăciune populară veche transmisă din generație în generație. Mulțumesc!

Rugăciunea Talisman către Maica Domnului

Sursa: http://grauntele.eu/ruga-maicii-domnului-din-carticica-cu-denumirea-talisman/

                                                               Câte stele

                                                                                                        de Nicolae Negrilă

ziuaunirii_72184900

Câte stele s-au mai stins

În al meu popor

Când a fost mereu cuprins

De un val cotropitor.

Şi câţi flăcăi cu chip frumos

S-au stins cu fruntea-n glie,

Gândind că jertfa-i cu folos

În vremea ce-o să vie.

Şi câte mame s-au uscat

De-atâta plâns şi jale,

Văzând odorul lor plecat

Pe neîntoarsa cale.

De poţi puţin să retrăieşti

Imensa lor durere,

Pe înaintaşi să-i preţuieşti

Conştiinţa ta o cere.

Că de ar fi să preţuim

Jertfa lor cea mare

Chipurile lui Ioan, Marin şi Achim

Le-am pune pe icoane.

Dar jertfa voastră, să se ştie,

Că n-a fost în zadar,

Căci scumpa noastră Românie

Rămase în al ei hotar!

22 ianuarie 2017

Martorii tăcuți

Cine sunt mieii de azi ai lui Iisus,
Martorii tăcuți ai acestui veac?
Prezențe incomode în peisaj,
Copii nedoriți și ciudați…
Au venit pe lume cu lecții grele,
Cu poveri urâte, cu priviri mature,
Ei stau în fața noastră și așteaptă,
Simpli și netulburați.
Voi, copii speciali, ce nu aveți loc niciunde,
Sunteți poveri și cruci, deodată,
Urcăm Golgota cu voi de mână,
Copii cu fruntea încruntată!
Copii ce nu știu joaca și odihna,
Ce nu cunosc alintul și bândețea.
E-atâta dor de mângâiere, Doamne,
Și n-are cine să le-aline dorul.

Preot fără biserică

Preotul e omul lui Dumnezeu,
Așa se spune la noi, la români.
El slujește lui Hristos,
Unicului Mântuitor.
Dar turma unde-i?
S-o fi ascuns, s-o fi rătăcit?
Prin ce mărăcinișuri a ajuns?
Unde ești, turmă fără păstor,
Turmă mânată de griji,
De necazuri și boli?
Unde te-ai dus, popor al lui Dumnezeu,
Păstorul tău trage într-o parte,
Tu în cealaltă.
Mi se pare că nu vă recunoașteți.
Preotul fără turmă, fără biserică,
Turma fără păstor, fără Mântuitor.
Doamne, spune, ce-i de făcut,
Să fie iar ca la început?

Profesorii

Era odată o școală cu o grădină înflorită. Prin ea zburdau ca iezii școlarii cei isteți…..

Povestea e drăguță,
Și școala încă este,
Grădina-i părăsită,
Școlarii plictisiți.
Profesori fără clasă,
Copii fără părinți,
Părinți fără de țară,
Ce vor copii cuminți.
Profesori fără norme,
Cu rate pe la bănci,
Cu ghete reparate
Și învățând pe brânci.
O, truditori profesori
Și veșnic scriitori,
Lucrând la catastife,
Modești și silitori.

Să ne prefacem

Haideți, prieteni, să ne prefacem că totul e bine,
Chiar dacă cerul cade peste noi,
Să ne punem zâmbetul de serviciu,
La serviciu, pe stradă, în afara noastră…
Suntem purtători de măști ieftine,
Nu mai știm dacă suntem vii sau nu,
Goi de dinafară și pe dinăuntru,
Cu suflete de ceară în odăi pustii.
Să ne prefacem că suntem fericiți,
Că viața noastră explodează de bine,
Singuri cu noi, singuri cu ceilalți,
Mereu departe, niciodată prezenți.
Viața trece în viteză pe lângă noi,
Murim secundă după secundă,
Nu mai știm cine suntem și de ce
Am devenit o simplă umbră.

Daniela Ghigeanu
6 octombrie 2016

CER SI PAMANT ROMANESC

În 2004, cinematografia românească a primit un dar nesperat. Presa italiană a scris despre un fapt cu totul inedit, anume descoperirea întâmplătoare, în arhivele studiourilor Cinecita din Roma, a peliculei filmului “Odessa în flăcări”, considerat definitiv pierdut. “Odessa în flăcări”, realizat în anul 1942, într-o coproducţie româno-italiană, este consemnat în istoria cinematografiei europene şi mondiale, o capodoperă a genului.

 Filmul a fost distins cu Marele Premiu la Festivalul Internaţional de film de la Veneţia, în 1942.

O basarabeanca in rolul principal

Denumirea originala: ODESSA IN FIAMME
( ODESSA IN FLACARI )
An: 1942
Regizor: Carmino Galleone
Autorul scenariului: Nicolae Kiritescu
Actori: Maria Cebotari, Carlo Ninchi, Filippo Scelzo, Olga Solbelli, Willi Colombini
Durata: 1:31:31
Limba: italiana (subtitrat in limba romana)

Avand ca subiect drama refugiatilor din Basarabia, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, ca si a ororilor comise de trupele NKVD, filmul a fost interzis dupa ocuparea tarii de catre…

Vezi articol original 2.494 de cuvinte mai mult

Îngerii din grădina cu ciulini

coperta

Într-o grădină din cel mai frumos oraș al patriei noastre trăiau 33 îngeri. Erau diferiți atât prin înfățișarea exterioră, cât și prin felul lor de a gândi ori prin comportament. Unii erau muți, alții surzi, câțiva erau chiar surdo-muți, vreo doi-trei nevăzători, alții nu puteau să meargă, se târau de-a dreptul, iar cei mai mulți aveau o minte de bebeluș, tot timpul trebuia ca cineva să-i supravegheze, să nu se piardă cumva, ori să nu-și vateme vreo parte a corpului ori aripile… În comun, însă, toți acești îngeri aveau un lucru- nu puteau să zboare, aveau aripile bolnave. Unii dintre ei scoteau niște vaiete ciudate când îi durea capul, atunci își băteau cu pumnișorii lor fruntea. Fețele lor erau palide și mohorâte, cu toții păreau niște copii bătrâni. Nu știau să se joace, nu știau să râdă, le era teamă tot timpul să nu greșească ceva, să nu strice vreun bun al grădinii. Și totuși, îngerii se împăcau perfect între ei, aveau propriul lor mecanism de comunicare, prin semne, emoții și gânduri. Când unul dintre îngeri era pedepsit sufereau cu toții, iar când unul era fericit, toți îi împărtășeau fericirea, fie ea și de o secundă… Orice lucru mic și neînsemnat putea fi un motiv de bucurie pentru ei. Ploaia, ninsoarea, vântul, mieunatul unui pisoi rătăcit în grădină sau cârâitul unei ciori. Împărțeau totul și erau nedespărțiți. Cândva au fost mai mulți îngeri în grădină, dar câțiva dintre ei au fost chemați înapoi, în lumea adevărată a îngerilor.
Îngerii viețuiau dintotdeauna printre ciulinii cu două picioare, cu frunțile lor veșnic încruntate, cu armurile țepoase și vocile ca niște șuierături de șopârle bătrâne. Nimic nu era bine, în viziunea ciulinilor, orice ar fi făcut sărmanii îngeri diformi… Ce păcat de toate acele flori gingașe care îi înconjurau cu iubirea lor suavă pe micii locatari ai grădinii! Cine avea timp de ele? Ciulinii le zdrobeau, le sufocau imediat ce le observau. Iar îngerii oftau, cu nasurile lor turtite, lipite de gemulețele obscure ale colibei aflate în mijlocul grădinii. Ciulinii aceștia erau de ambele sexe și formau un front comun al disprețului față de tot ce este sensibil și neajutorat, nu admiteau nicio lacrimă în grădina pe care o păzeau ca niște cerberi, erau ca niște stânci nepăsătoare în fața cărora se frângeau niște suflete.
Lacrimile îngerilor stăteau ascunse și nevăzute, atârnate în niște săculeți prinși sub aripi, iar când ciulinii luau o pauză de relaxare, săculeții plezneau și inundau grădina, florile se bucurau, iar îngerii se îmbrățișau pe furiș, nu-i vedea nimeni, decât florile și Dumnezeu din cer.
Unele dintre femeile-ciulin aveau misiunea de a-i disciplina cu asprime pe îngerii din grădină. Ele ar fi fost frumoase dacă ar fi zâmbit puțin, dacă ar fi ținut o clipă în palmele lor aripile îngerilor, dar erau prea speriate și împietrite în starea lor firească de ciulin, care nu știe decât să înțepe ori să incomodeze pe oricine ar fi vrut să viziteze grădina. Le era teamă să iubească, fiindcă nu se iubeau nici pe ele, tot timpul erau stresate de nevoia de a controla pe cei mai neajutorați și neputincioși.
Dar într-o dimineață, Dumnezeu a trimis o rază de lumină rozalie care a scăldat întreaga grădină, iar atunci toți ciulinii s-au transformat în crini albi, iar îngerilor li s-au vindecat aripile rănite și au pornit cu toții în zbor spre cer. Ca un roi în formă de inimă ce a urcat ușor, ușor în înălțimi… Ca prin minune, fiecare înger era acum frumos, complet și perfect.
Crinii au strigat disperați după îngerii lor, dar îi pierduseră pentru totdeauna. Grădina era acum pustie fără îngeri. Crinii plângeau cu capetele plecate, dar era prea târziu…

Daniela Ghigeanu,
3 iunie 2016

Ierburile protectoare

https://www.facebook.com/notes/norbert-andrei-bors/ierburi-protectoare/1060887147300677