"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

Archive for the ‘Cronici şi recenzii literare’ Category

O nouă carte de Mircea Chira- Jurnalul tuturor posibilităţilor

“Jurnalul tuturor posibilităţilor”, o carte pentru minte şi suflet

În acest nou volum, editat la Timişoara, la ArtPress, la începutul anului 2014, Mircea Chira abordează problematica dezvoltării personale, cu un umor jovial, într-o manieră modernă, îndemnând cititorul la reflecţii profunde asupra propriei evoluţii a personalităţii. Autorul s-a documentat şi a studiat mult înainte de a scrie cartea de faţă, fiind fascinat de domeniul formării şi dezvoltării personale, limbajul în care scrie îl recomandă ca pe un cercetător în psihologie, psihoterapie, programare neurolingvistică, management, comunicare, fiind capabil să trateze subiectele propuse într-un mod interdisciplinar, din care cititorii vor avea de câştigat. Este un titlu curajos, îndrăzneţ, aş putea spune… Când am primit cartea de la autor am fost surprinsă de complexitatea tematicii, şi după lectura ei am constatat că Mircea Chira s-a descurcat foarte bine, a reuşit să trateze o mulţime de probleme existenţiale cu care se confruntă românii, probleme dificile, pe care le trăim astăzi şi pe care ar trebui să învăţăm să le gestionăm. Autorul ne oferă soluţii, nu doar întrebări sau provocări, vine cu rezolvări viabile, concrete şi fundamentate, probate în timp de oamenii de succes din ţară şi din străinătate. Oferă modele de succes, exact ceea ce ne trebuie la momentul de faţă, în România crizei de valori, a fugii de răspundere şi a abdicării din faţa greutăţilor vieţii. Tranziţia în societatea românească ţine şi de perspectiva proprie a indivizilor ce constituie poporul, naţiunea, colectivitatea umană animată de atitudini atât de diferite faţă de viaţă, în general. Oamenii au nevoie de modele de succes, dar mai ales de chei ale succesului, reţete după care să-şi reconsidere viaţa, la orice nivel de abordare.
Cuvintele cheie pe care le-am descoperit în carte şi m-au motivat sunt: schimbare, succes, învăţare, capacitate, vorbire. Autorul dezvoltă aceste concepte pornind de la pilde, povestioare cu haz sau cu tâlc sau chiar inspirate din viaţa proprie, din fiecare avem ceva de învăţat, ne putem identifica emoţional cu personajele lor, putem, astfel, transcede conflicte ale Eului sau situaţii aparent fără ieşire, generate de stress, de dependenţe ori de lipsa sensului vieţii.
Mircea Chira este un bun vorbitor în public, iar această abilitate se reflectă şi în scris, îi place să povestească, să dialogheze cu oamenii de toate felurile, este curios să înveţe de la fiecare om întâlnit ceva semnificativ, dispune de o memorie foarte bună a figurilor umane, completată de o deprindere caraterologică exersată prin studiul limbajului corpului, necesară unui bun specialist în dezvoltarea personală. Am remarcat în paginile cărţii şi câteva tehnici interesante de autodiagnosticare sau instrumente de lucru pentru autocunoaştere, de pildă “Roata vieţii”, “Metoda clepsidrei”, “Ce? De ce? Cum?”; acestea pot fi aplicate cu succes în situaţii diverse, atât la nivel formal, în cadrul sesiunilor de învăţare, la cursurile de formatori sau de consiliere şi orientare şcolară şi profesională, chiar la nivelul învăţământului liceal, în cadrul orelor de psihologie, educaţie civică, educaţie antreprenorială, dirigenţie, cât şi la nivel informal, ca un suport în formarea individuală a managerului, liderului, antreprenorului etc. Fiecare individ are un anumit set de valori personale după care se ghidează, pe care le respectă mai mult sau mai puţin, această realitate ne influenţează viaţa, ne modelează caracterul, personalitatea, iar acest aspect a fost observat şi analizat cu atenţie de autorul cărţii de faţă. De altfel, de remarcat la autor este stilul modern de abordare a temelor propuse, acesta nu este unul învechit, didacticist şi greoi, dimpotrivă, este un stil incitant, dinamic, de învăţare prin descoperire, prin provocări şi asalt de idei, respectând libertatea cititorului de opinie, dreptul la dialog, expresivitatea. Autorul indică potenţialitatea, iar cititorul se descoperă în aceasta, acel cum să…. sau ce să…. incită şi determină la căutări, cercetări, îndeamnă cititorul să meargă mai departe, apelând la resursele validate, aici mă refer la studiul biblic şi la clasicii domeniului abordat, dar şi la noi cercetări, studii de impact asupra psihologiei sociale, a inteligenţei emoţionale, comunicării şi dezvoltării spirituale. Astfel, descoperim concepte ca legea atracţiei, legea oglinzilor, principiul bumerangului, puterea subconştientului, dar mai ales legea iubirii şi legea iertării, învăţate de la Iisus Hristos, pe care le dobândim din Noul Testament, mai ales din Evanghelii.
Cartea se remarcă prin acurateţe, realism, sinceritate, optimism şi jovialitate. Citind-o, îţi schimbi starea de spirit, devii mai atent la ce se întâmplă în mintea şi în sufletul tău, la nivel comportamental se petrec schimbări pozitive de atitudine, vizavi de sine, de semeni, de muncă, de viaţă, în general, la nivel psihic poate să intervină un control mai eficient cerebral şi emoţional, toate acestea ducând în timp la realizarea scopului cărţii, cel de a învăţa cititorul să scrie şi să aplice treptat, în propria viaţă, un Jurnal al tuturor posibilităţilor.
Felicitări, Mircea Chira, pentru misiunea ta de creator şi inspirator pe tărâmul desăvârşirii expresiei de sine!
Daniela Ghigeanu
12 martie 2014

Anunțuri

O recenzie de Daniela Ghigeanu la cartea lui Dan Ioan Groza

http://dangroza.blogspot.ro/2014/02/dan-ioan-groza-un-pelerin-pe-drumul.html

Cartea de cunoaştere şi vindecare spirituală „Inima cea înţeleaptă” de Nicolae Negrilă

copertă Inima cea înţeleaptă

Dragi prieteni, vă recomand să citiţi cartea de cunoaştere şi vindecare spirituală „Inima cea înţeleaptă” de Nicolae Negrilă, publicată la Sibiu şi lansată la Sibiu, în iulie 2013, şi la Deva, în august. Este o carte originală, se bazează pe cercetările autorului de peste 25 ani în domeniul biocâmpului uman, al parapsihologiei şi al vindecării spirituale. Are şi anexe color cu diverse planşe interesante ale aurei şi ale spectrului de culori din biocâmpul uman. Autorul este de profesie economist, actualmente este pensionar, se ocupă de bioterapie, are un masterat în Consiliere Pastorală, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia. A mai publicat şi alte cărţi, multe volume de poezie religioasă şi istorică, dar şi de cercetare spirituală, fiind pasionat de studiul sufletului şi de vindecarea acestuia. Cartea de faţă poate fi şi un bun manual terapeutic al sufletului, conţine tehnici şi instrumente de echilibrare şi vindecare mentală şi emoţională, terapia cu puterea gândului, terapia cu lumină, terapia prin rugăciune. Autorul tratează foarte serios cauzele spirituale ale bolilor, raportându-se la Sfânta Scriptură şi la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, având o mare evlavie pentru sfinţi. Vine cu multe cazuri din practica terapeutică proprie, inclusiv cu opiniile unor pacienţi. A publicat anual lucrări de specialitate în compendiul Conferinţei de terapii complementare al ANATECOR, de la Arad din 1996 până în prezent, vedeţi site-ul anatecor.ro. Şi pe internet veţi găsi articolele dumnealui pe diverse site-uri.
Mai jos aveţi cuprinsul cărţii:

CUPRINS

PREFAŢĂ
GÂNDUL AUTORULUI
CAPITOLUL I
OMUL CA TRINITATE
1. Omul, fiinţă trinitară
2. Liberul arbitru

CAPITOLUL II
DARURILE SFÂNTULUI DUH
1. Divinul din sufletul uman
2. Iluminarea Duhului Sfânt
3. Forţa spirituală a Duhului Sfânt

CAPITOLUL III
BOLILE ŞI TERAPIA SUFLETULUI
1. Boala sufletului
2. Terapia sufletului

CAPITOLUL IV
BIOCÂMPUL ENERGETIC
1. Funcţia aurei umane
2. Corpul astral – dincolo de lumea fizică
3. Vindecarea bolilor
Gânduri de curaj
Cugetări despre curaj

CAPITOLUL V
GÂNDUL – URIAŞĂ FORŢĂ SPIRITUALĂ
1. Lucrul cu gândul sfânt
2. Educarea şi instruirea gândului
3. Gândirea super pozitivă
4. Gândul – modelatorul nostru spiritual

CAPITOLUL VI
CAUZA SPIRITUALĂ A BOLILOR INCURABILE
1. Despre sănătate şi boală
2. Originea bolii este într-o atitudine mentală greşită
Redarea sănătăţii oamenilor – o artă sfântă
3. Reechilibrarea aurei umane – mijloc terapeutic
4. Scânteia divină – liantul dintre trup şi suflet

CAPITOLUL VII
RUGĂCIUNEA TERAPEUTICĂ
1. Efectul vindecător al rugăciunii
2. Forţa rugăciunii

CAPITOLUL VIII
POEME CREŞTINE
Balada poporului român
Poemul Domnului Tudor
Te aştept

CAPITOLUL IX
ACATISTUL SMERENIEI CREŞTINE

CAPITOLUL X
OPINIILE UNOR PACIENŢI
BIBLIOGRAFIE

Pentru comenzi, vă rog să-l contactaţi pe autorul cărţii la adresa de e-mail nicolaenegrila@yahoo.com.

Cronică literară scrisă de poeta Felicia Colda pentru volumul de poezii „Joc de lumini” al Danielei Ghigeanu

Felicia Colda

397525_561421943886246_2043293885_n

joc de lumini (1)

DANIELA GHIGEANU ŞI JOCUL DE LUMINI AL POEZIEI

A fi poet înseamnă a atinge inefabilul şi a putea împărtăşi şi celorlalţi bucuria acelei atingeri. A fi poet înseamnă să simţi durerea celuilalt cu propriul tău sânge, să-i trăieşti singurătatea până la ţipăt, să te îndrăgosteşti până când conturul propriei inimi ia forma inimii celuilalt şi nu mai ştii a cui este lacrima, surâsul, gândul.
Citind noul volum de poeme semnat de Daniela Ghigeanu, Joc de lumini, apărut la Editura Altip din Alba Iulia spre sfârşitul anului 2012, înţelegi că Poezia e o pasăre măiastră căreia zadarnic încerci să-i construieşti colivii, pe care nu o poţi amăgi cu grăunţe aşezate în dreptul ferestrei. Poezia e regăsire a chipului lui Dumnezeu în noi: “Unde pleci, omule?/ Cerul şi-a deschis porţile/ Şi se oglindeşte în privirea ta,/ Copleşită de o negrăită frumuseţe…” (Clipa morţii)
Pentru sufletul sensibil, profund, aflat într-un continuu dialog cu sine, cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu, întâlnirea cu poezia este salvatoare. Daniela Ghigeanu găseşte în şi prin poezie eliberarea dintr-un spaţiu suprasaturat cu gesturi inutile, un spaţiu al derizoriului, al morţii de zi cu zi asumate prea uşor în numele unor false idealuri civilizatoare: “Simt că trebuie să ies,/ Să ajung afară din învelişul greoi/ sunt obosit şi de-abia aştept/ Să ies din întuneric la Lumină,/ Ca un fluture ce sfâşie coaja/ Căsuţei sale…” (Voi pleca în Lumină)
Daniela găseşte puterea de a se uimi în faţa creaţiei divine, cu acea inocenţă specifică copilăriei, dar şi forţa de a transcende realul – deseori dominat de angoase, vulnerabilităţi, contrângeri – şi a atinge cu aripile gândului lumina cu o mie de chipuri a bucuriei de a fi: “Am auzit cântarea cerească în ciripitul ciocârliei,/ Pe când îngerii îşi scuturau aripile deasupra crângului (…)/ Mi-am lipit tâmpla de mesteacăn/ Şi am ascultat inima pădurii,/ Pe când pârâul îmi îmbrăţişa gleznele,/ Fluierând melodii săltăreţe.” (În crâng)
Jocul poetei cu lumina şi reflectarea ei în poezie e posibil nu numai datorită spiritului său ludic, ci şi ironiei (autoironiei) pe care autoarea o foloseşte, asemeni “sării în bucate”, pentru a potenţa arome, miresme, trăiri. Poezia devine astfel şi un instrument de sondare a propriilor teritorii, de cunoaştere şi autocunoaştere.
Iubirea platonică, cu acea tensiune dramatică a celor două jumătăţi care se caută – “Nu mai este nimeni pe stânca din mijlocul mării./ Sunt singură şi-mi aştept regele…” (Singură) – generatoare de nostalgii şi speranţe, vibrând asemenea viorii, la cea mai mică atingere a unei priviri căreia i-ai putea spune Tu, acea iubire, prin credinţă, îşi găseşte calea şi împlinirea. Mărturie stă cea mai frumoasă definiţie a iubirii întâlnită vreodată, aceea din Corinteni, 1, 13 care deschide volumul de poezii al Danielei Ghigeanu.
În măsura în care o carte înseamnă şi un dialog între idee, grafică şi tipar, putem spune că această carte este şi un obiect de artă. Ilustraţiile aparţinând chiar autoarei, hârtia şi tiparul alese aduc plusvaloare cărţii. Volumul de poeme este însoţit şi de o prefaţă semnată de Monica Grosu, apreciat critic literar, care impresionează prin seriozitatea, elocvenţa şi eleganţa scriiturii.
Prezenţa noastră în lume este un act de creaţie reiterat cu fiecare gest de iubire care “Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă” (Epistola către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel). Pentru Daniela Ghigeanu, Poezia este casa Iubirii.

Felicia Colda

„Fantezia şi inefabilul unui joc de lumini”- cronică literară de Monica Grosu

Fantezia şi inefabilul unui joc de lumini

Monica Grosu

Ne-am obișnuit să o cunoaștem pe Daniela Ghigeanu prin intermediul literaturii pentru copii, o literatură care o reprezintă în mare măsură, evidențiindu-i o generoasă disponibilitate spre candoare și inocență. În prezentul volum, Joc de lumini, Daniela Ghigeanu alege însă o altă paradigmă a exprimării poetice, care, chiar dacă nu se distanțează major de formula practicată anterior, deschide alt orizont tematic. Vocea proprie a poetei se retrage parcă într-o altă zonă de percepții, mai aproape de real, un real raportat deopotrivă la interioritatea simțirii și la lumea din afară.
Jocul de lumini propus de poetă, presupune, în viziunea acesteia, un periplu nostalgic prin ,,Inefabil”, ,,Pomul cu răvașe”, ,,Zbor de fum și zbor de scrum”, ,,Voi pleca în Lumină”, pentru a se întoarce în final la același ,,Joc de lumini”. Așa cum ne indică moto-ul ales din Corinteni, marea parte a poemelor cuprinse în volum dezvoltă tema iubirii. Prin urmare, ni se înfățișează o poezie a subiectivității, a candorii feminine, a unei sensibilități acerbe, cramponate cu obstinație într-o lume a interiorității idealizate, departe de cotidianul prozaic.
Când vorbește de iubire, autoarea nu mai are timp pentru viața banală de zi cu zi, pentru monotonia străzii ori diverse alte constrângeri. ,,În ţarina umedă creşte/ O floare cu chip albăstriu/ Ştiut-am de ea prea târziu,/ Trăit-am o viaţă lumeşte!/ Ucis-am iubirea din noi,/ Grăbit-am al inimii ceas,/ Uitat-am să facem popas/ Sub cerul senin, în trifoi…/ Iar glasul de greier îngână/ Al ierbii foşnit răcoros./ Al lunii obraz albicios/ Şopteşte descântec de zână!” (Regăsire)
Poezia o ademenește pe poetă neîncetat, atrăgând-o în decoruri de lumină, cu soare arzător și valuri nestatornice sau farmecul grădinilor în floare. Deseori, în poezia Danielei Ghigeanu, însăși nostalgia înserării ori a vreunei amintiri se convertește în bucuria de a ființa sub privirea îngăduitoare a lunii. Este o trăsătură unică a poeziei sale, aceea de a da perspectivă luminoasă angoasei, neliniștii, tristeții. Cu siguranță, resortul acestei viziuni își are trainice rădăcini într-o credință profundă, în Dumnezeu și în Bine.
Într-adevăr iubirea intersectează (la început), fundalul unui microunivers al insectelor multicolore, zgomotoase și energice, trăind bucolic acordurile naturii. Această lume minusculă, creionată cu minuțiozitate și în celelalte volume ale Danielei Ghigeanu, exprimă tihna rurală, firescul simplității, o anumită pace pe care autoarea o regretă acum. Un dor nenumit își găsește cauza în această imagine idilică, asociată cu o iubire ce ar fi putut fi frumoasă.
Iubirea însă nu se poate trăi fără suferință și, în mod paradoxal, ea presupune uneori și o nesfârșită singurătate: ,,Sub scoarţă de copac,/ Altă scoarţă./ Gândurile mă dor toate/ Într-un ceas greu şi nesfârşit./ Aş vrea să ridic acoperişul de troiene/ Ce îngheaţă visarea./ Din noapte adâncă,/ Dorul mă cheamă ,/ Dureros, la tine…/ Măcar de-aş fi/ O pasăre fără de aripi,/ O pasăre tăcută/ Şi prăbuşită fără de sens/ În valuri…/ Într-un ceas greu şi nesfârşit,/ Gândurile mă dor toate./ Târziu voi regăsi în noapte/ Ecoul meu străin…” (Gând în noapte)
Regimul acestor poeme poartă o pecete personală de tristețe temperată, dusă cumva spre un decor al reveriei discrete, sentimentale și ușor confesive. Neputința ,,zborului”, alături de o iubire pierdută, vag creionată, determină recluziunea, dureroasă și aceasta, și compromisă de o permanentă solitudine. ,,Nu ştiu de ce sunt astăzi / Un fel de sirenă leneşă şi comodă./ Parcă s-ar fi inversat rolurile:/ Nu mai vreau să-mi caut regele, stăpânul mărilor./ Aştept să mă găsească el pe mine./ Sunt singură şi-ascult cântecul apei,/ Ce iese din melcul aşezat cuminte/ Pe genunchii mei…/ Sunt singură şi nu vine nimeni/ Să-mi pieptene părul încâlcit de oceane…/ Să-mi înşire pe umeri perle,/ Să-mi cânte cu scoici…/ Nu mai este nimeni pe stânca din mijlocul mării./ Sunt singură şi-mi aştept regele…” (Singură)
Elanul imaginației este în mare măsură întrerupt în poezia cotidianului, realizată în al treilea ciclu de poeme ,,Zbor de fum și zbor de scrum”. Nucleul acesteia îl constituie atmosfera cenușie a vieții de la bloc, zgomotoasă, tensionată și percutant indiscretă: ,,A venit toamna pe strada mea, printre blocurile vechi./ Oamenii stau vârâţi în cutiile lor de chibrituri,/ Economisind sârguincios gazul, curentul, apa,/ Gândurile, cuvintele, iubirea…/ Se tem să comunice. Ce rost are?/Oricum, nimănui nu-i pasă,/Vorbele nu te încălzesc,/ Risipă de timp, de energie…/ Preferă să hiberneze, ca nişte larve uriaşe,/ Visând la cum ar putea fi viaţa dacă…/ Calcule, calcule…toate în mintea lor,/ Dar, parcă au obosit,/ S-au transformat în mumii prăfuite, ţepene,/ Aşteptând o rază de soare, o speranţă de undeva, de afară./ Totul e trist şi previzibil./ Singurele vietăţi care mişcă sunt ciorile din parc,/ Acompaniate de leagănele ruginite, scârţăind a pagubă./Oraşul s-a golit de viaţă./ A îmbătrânit.” (O zi de toamnă)
În acest moment, discursul este mai atent la concretul existenței, metaforele se rarefiază, derizoriul cotidian acaparând până și ultimul strop de melancolie. Viața este privită așa cum este ea, cu limitele ei, cu vulnerabilitățile specifice timpului actual, subminat thanatic de vicii, sărăcie, imoralitate: ,,S-a deschis un bar în cartier,/ Nu departe de vechiul bar, nici de şcoala generală./ Punct ochit, punct lovit!/ Clienţii sunt în extaz,/ Vin pe rând, clătinându-se agale,/ Să viziteze noul bar./ Ce minunăţie!/ Uite, aparate pentru jocuri, poker, table, biliard,/ Chelneriţe tinerele, cu fustiţe colorate/ Şi tricouri cu cel puţin o măsură mai mici,/ Cu zâmbete şi decolteuri cam generoase…/ Motiv de gâlceavă, dar şi de îmbulzeală!/ Urlă manelele până la unu noaptea, ei şi?/ Care-i treaba? Ori aveţi vreo problemă?!/ Bătăile nu lipsesc, s-au inspirat băieţii din filmele chinezeşti./ Unul se uită mai strâmb la altul ori la iubita acestuia…/ O scânteie …şi gata focul de artificii./ Un cap spart, un ochi vânăt, o nevastă/ Care plăteşte amenda…/ Deh…Tulburarea liniştii publice, provocarea de scandal ş.a.m.d./ Fiecare bar cu vedetele lui./ Luptătorul accidentat, tenorul scăpătat, mitomanul talentat,/ Soţul încornorat, care tocmai a pus bazele Societăţii de protecţie a bărbaţilor împotriva Evelor!/ Câteodată mai apare şi Profetul, răcnind fără portavoce, în pustia barului:/ Pocăiţi-vă, păcătoşilor, că vine sfârşitul!/ Bine, bine, sfârşitul oricum vine, mai mormăie câte un client./ Nimeni nu-l ia în seamă pe Profet,/ De altfel, colindă barurile din oraş de vreo 20 de ani,/ Cu aceeaşi pledoarie, cu Biblia roasă, sub braţ,/ Nu se ştie pe câţi a convertit/ E cam ţicnit, săracul!/ Are vedenii cu iadul şi cu raiul./ Dar, mă rog, fiecare cu treaba lui,/ Oftează chelneriţa platinată, stingându-şi ţigara pe podea/ Şi continuând să cureţe cu mopul, cu mişcări lente.” (Barul nou din cartier)
Suferința se resoarbe în resemnare, viața însăși fiind angajată în încercări repetate de redimensionare a ființei, a universului individual și emoțional care o definesc. Ironia și chiar autoironia își fac simțită prezența, căci, în acest punct, ,,jocul de lumini” al autoarei înregistrează imagini preponderent opace: ,,Vecina ţipă la copil, iar el plânge din ce în ce mai tare./ Zidurile tremură o dată cu plânsul lui, ploaia de afară îmi biciuie mintea./ De undeva, din mine, se aude un copil care plânge fără lacrimi./ El plânge, în timp ce mama lui se văicăreşte,/ Reproşând unui martor invizibil neajunsurile căsniciei./ Este o gospodină ratată, deformată de naşterile grele,/ De facturile la gaz, la curent, de nesfârşitele rate la bănci…/ Vecinul vrea să doarmă, este răpus de oboseală,/ De capriciile patronului, ale nevestei, ale soacrei, ale copilului./ Se uită la meci, cu sticla de bere strâns lipită de tricoul transpirat./ A mai trecut o zi de duminică, o zi mohorâtă de octombrie/ Într-un bloc cenuşiu, cu pereţi subţiri, prin care trece chiar şi mirosul…/ Cineva a aruncat pe fereastră o păpuşă stricată, fără o mână şi cu părul ars,/ Un câine deşirat se apropie încet de ea şi o scutură ca pe o sacoşă,/ Ştie el ceva, câteodată oamenii aruncă oase, şoric, chiar şi bucăţi de carne./ Ascult ,,Capriciile” lui Paganini, sunt în ton cu lumea.” (Capricii)
Grupajul ,,Voi pleca în Lumină”, dedicat tatălui, coboară în vers o temă nouă, cea a morții. Notația lirică dobândește accente interogativ-reflexive, încorporând avalanșa de întrebări și stări tensionale specifice acestei problematici. ,,Moartea îşi face recensământul,/ Aleargă prin pădure, despletită,/ Cu desagul în spinare;/ Poartă povara destinelor unor amărâţi,/ Tineri şi bătrâni, copii fulgeraţi,/ Chiar prunci, pe care i-a secerat/ Într-o clipită…/ Femei cu poftă de viaţă,/ Soldaţi neatenţi,/ Drogaţi de la colţul străzii,/ Şi mai rar, câte-un pustnic,/ Pe care l-a cam uitat la numărătoare…/ Veşnica moarte nu se plictiseşte,/ Este vrednică şi tenace, totodată,/ Lucrează full-time,/ Ştie că şeful este vigilent,/ Nu încape nici o excepţie/ De la legea morţii./ Şi uite aşa, cu instrumentele din dotare,/ Îşi caută muşterii./ Cine ştie pe cine va mai lua de data aceasta…” (Recensământ)
Fiorul religios răzbate în aceste poeme, asociat cu memoria afectivă, simplitatea notației și, mai ales, cu vibrația trăirii. ,,Tăcerea morţii este albă, atât de albă,/ Chipul sfârşitului s-a instalat pe furiş;/ Omul acesta devine un trup rece, fără nicio simţire,/ El priveşte înainte cu ochii goi, încremeniţi,/ Priveşte dincolo, prin fereastra morţii…/ O lumânare pâlpâie la căpătâiul său,/ Aruncând raze către veşnicie./ Purtat pe aripi de înger,/ Omul pluteşte lin prin culoarul morţii,/ Ar vrea să strige, dar nu reuşeşte/ Să articuleze niciun sunet…/ Cu uimire îşi observă noul trup,/ Ca o ceaţă, ca un abur fin al dimineţii./ Caută lumina de dincolo,/ Lumina orbitoare care-l aşteaptă,/ La trecerea dintre lumi.” (La trecerea dintre lumi)
Finalul volumului înregistrează noi intruziuni ale realului în spațiul poetic, căci ,,primăvara cu iz de suflete” se instalează din nou peste orașul de pe malurile Mureșului. Discursul dobândește o coloratură ironică, acceptând detașat ludicul, observația critică, reflecția. În mediul vieții cotidiene se inserează încă iubirea, chiar și la stadiul de concept. Expresia este însă de surâs amar, de interiorizare a gândului, de luciditate.
Într-o fază a exceselor retorice, poezia Danielei Ghigeanu preferă o gesticulație mai discretă, realizând programatic un experiment liric, acela al diversificării (structurale și tematice), fără a se îndepărta prea mult de imaginarul simbolic al inocenței și candorii, dar atentă și la realul desacralizat, care și-a pierdut aproape complet proiecțiile utopice.

„Jocul de înger şi copil”- recenzie literară de Constantin Stancu

Jocul de înger şi copil

„Joc de înger şi copil” este o carte în care muzica şi culoarea valsează discret peste anotimpuri. Daniela Ghigeanu rămâne constantă crezului său şi stârneşte pe cei mici la visare şi joc, la cântec de iarnă şi miracol de iarnă, îi cheamă la colind şi le arată frumuseţea ascunsă a lumii, ori taina dintr-o sămânţă. Deşi volumul este unul destinat copiilor, temele, ideile, colindul se pot aplica şi oamenilor mari. Vin clipe în care aşteptăm sărbătorile de iarnă sau primăvara, ori colindătorii sau ninsorile eterne.
Citind poeziile descoperi delicateţea copilăriei, tandreţea florilor, muzica din cuvinte care se leagă prin mii de secrete…
Îngânarea ciocârliei, frica puiului de rândunică, noapte cioplită din fulgii de nea, zbor cu aripi de nea, norii care înşiră un semn de întrebare, culesul strugurilor în vie prin jocul luminii, cocorii speriaţi de vântul alungat de ploi, liniştea care coboară în sate cu ocazia sărbătorilor de iarnă repetând miracolul naşterii Mântuitorului, sania de argint pe care soseşte în fiecare an Moş Crăciun, jocul stelelor pe cer în gerul de decembrie, un om de zăpadă trist, dorul de iarnă, toate par a fi dor de mireasă îmbrăcată în alb; învierea dintr-o sămânţă, un pui de pasăre albastră stingher într-o lume unde pădurile îşi adună averea din tăceri…
Iată, câteva din lecţiile, din ideile care sunt încrustate în aceste poezii scrise în stil clasic, amintind de poezia lui Coşbuc sau de poezia populară dar făcând un salt prin anotimpurile lumii…
Prin ceea ce scrie, Daniela Ghigeanu se bazează pe înţelepciunea copiilor venind cumva din înţelepciunea de la început de lume. Ea nu ezită să le prezinte celor mici acel colţ de univers în care se păstrează frumuseţea creaţiei şi muzica stelelor. E muzica dintâi care ne aduce aminte de facerea lumii, de naşterea Mântuitorului ca un eveniment unic în istorie şi de amintirea raiului precum în ultima poezie din volum, Grădina sibiană.
Deşi pare un joc, poeta ia în serios jocul, privind cumva spre viitor, spre posibilitatea oamenilor de a se eschiva de păcat şi uitare…
Miracolul vieţii e prins într-o sămânţă: „Coace-te-ai, sămânţă dulce,/ Fă o poamă fermecată/ Să te-anin în ram de cetini,/ Să te leagăn încântată…// Strop atins de duhul vieţii,/ Sfânta mea sămânţă vie,/ Ce miracol, ce blândeţe/ A putut să te învie!” – Sămânţa.
Familia muzicală pare familia divină, fiecare instrument are personalitatea lui curgând din personalitatea omului care l-a creat imitând muzica îngerilor: „Sus, pe coama unui munte,/ Buciumul suflă cu dor;/ Eu cânt turmelor mărunte,/ Lângă pietre şi izvor!” – Familia muzicală.
Grădina sibiană aduce cumva a rai din care copiii au fost izgoniţi de viaţă, e locul pierdut al copilăriei, locul unde fluturii se aleargă, mereu copilăroşi, locul unde copiii ascundeau fructele în sân şi leagănul copilăriei pendula între o lume şi alta…
În acest joc de înger şi copil e o taină, taina celor care stau în partea frumoasă a universului, se lasă legănaţi de braţele nevăzute ale lui Dumnezeu, e comunitatea celor care nu şi-au pierdut copilăria…
Chiar şi omul de zăpadă are personalitatea lui, e personajul principal în teatrul iernii, cel care cheamă la joacă, dornic de compania copiilor, a motanului jucăuş, pregătit să-nveţe bunele maniere de la copiii cuminţi…
Preluând imaginea mirifică a copilăriei chiar din versurile cărţii, putem face observaţia necesară: să nu ne pierdem copilăria şi să rămânem mai frumoşi, având romanţe pe buze…
„E veştedă pădurea de mesteceni,/ Se oglindesc în apă plopii gemeni,/ O luntre îşi îngână iar romanţa,/ Îşi ţese văluri gingaşe speranţa…/” – Observaţie.
Titlul volumului are o clară trimitere spre altceva: jocul e al copilului, e jocul îngerului, poeta foloseşte singularul, individualizând posibilitatea relaţiei dintre om şi cer, dintre copil şi îngerul său care îşi desface aripile în gerul sărbătorilor de iarnă…
Prin acest volum dedicat copiilor Daniela Ghigeanu redă speranţa şi celor mari: raiul e locul unde ne putem reîntoarce…

Constantin Stancu
Decembrie, 2012.

O poveste magică despre puterea iubirii

O poveste magică despre puterea iubirii
Daniela Ghigeanu

Lorena Oprean, o tânără economistă din Alba Iulia, ne propune o poveste bilingvă intitulată “Cristalinda şi vrăjitorul cel malefic. Crystalinda and the Evil Sorcerer “, cartea fiind editată de Editura “ALTIP” din Alba Iulia în 2012, cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba, prin Biblioteca Judeţeană “Lucian Blaga” Alba. Traducerea şi adaptarea în limba engleză aparţin autoarei, iar ilustraţiile poveștii au fost realizate de prof. Ioana Raica.
Este povestea unei vrăjitoare tinere şi frumoase şi a unui vrăjitor puternic, bogat şi malefic, care descoperă magia iubirii, renunţând pentru totdeauna la puterile lor de vrăjitori.
Iubirea învinge în povestea despre vrăjitoarea Cristalinda din pădurea fermecată, care ştia o mulţime de incantaţii, vrăji şi poţiuni, dar avea, totuşi, ceva vulnerabil: o amuletă de cristal purtată la gât, de care nu se despărţea niciodată. În această amuletă erau concentrate puterile ei magice, de aceea vrăjitoarea se temea să fie văzută de oameni, se asigurase de o pază puternică, alegând să-şi ducă traiul într-o pădure vrăjită, invizibilă pentru muritori, iar în plus, era protejată de un şarpe-diavol veninos cu patru aripi şi de doi vulturi devoratori de oameni. Mai era şi un lac adânc ce ascundea capcane, animale fantastice, cum erau dragonii sau alte creaturi marine. Cristalinda era departe de ochii lumii, niciun pretendent nu reuşise să ajungă la ea, fiind atât de bine protejată de vrăjile şi de paznicii ei. Toate aceste elemente fantastice captivează cititorul, dar şi descrierea altor decoruri de basm care stârnesc curiozitatea şi stimulează imaginaţia. Ilustraţiile poveştii sunt realizate în culori vii, puternice, tonurile reci se împletesc cu cele calde, potrivit stărilor sufleteşti contrastante ale personajelor, lumina cu întunericul, iar detaliile miniaturale îmbogăţesc tablourile poveştii, integrându-se perfect în cadrul mirific al creaţiei literare. Tablourile create de Ioana Raica se acordează afectiv la cele literare, par decupate din lumea fantastică a basmului, iar portretele celor două personaje sunt sugestive şi se integrează perfect în text.
Copilul descoperă o lume fascinantă, visează odată cu frumoasa Cristalinda, îi împărtăşeşte tristeţea, singurătatea la care de bună voie s-a condamnat, dar şi iubirea fără speranţă a vrăjitorului, apoi asistă la răsturnarea situaţiei, la transformarea caracterelor celor două personaje, care se umanizează din momentul în care se îndrăgostesc. Iubirea are puterea de a transforma răul în bine, ocultul în miracol, omul care iubeşte se supune legilor inimii, inima care este o adevărată instanţă a sufletului uman.
Vrăjitorul încearcă să o răpească pe Cristalinda, dar fără succes. Atunci, prin magie, trimite un fluture gingaş să spioneze, să afle secretul ei. Descoperă, astfel, existenţa amuletei şi preschimbă pe un slujitor de-al său într-un ghiocel plăpând, cu parfum suav, pe care-l aşază chiar în pădurea Cristalindei. Mireasma acestei flori delicate o adoarme pe fată, iar vrăjitorul îi ia amuleta, răpind-o şi pe ea. Astfel, Cristalinda ajunge la castelul vrăjitorului bogat şi malefic, aflat în interiorul unui vulcan. Ea îşi pierde puterile, rămâne doar cu frumuseţea sa nemaiîntâlnită. Dar vrăjitorul nu reuşeşte să cucerească inima rece a fetei, cu toate darurile scumpe pe care i le pune la picioare: diamante, animale, flori, păduri, creaturi magice, slugi, chiar nemurirea… Nici chiar sfetnicul lui cel bătrân şi înţelept nu reuşeşte să-l ajute. Atunci vrăjitorul decide să-i înapoieze Cristalindei amuleta de cristal, cu riscul de a rămâne singur, condamnat la o suferinţă eternă.
Fata se întoarce la pădurea ei vrăjită, părăsindu-l pe vrăjitor, care rămâne fără puteri, suferinţa lui sufletească transformându-se în curând într-o boală incurabilă.
Dar totul se schimbă când în pădurea fetei răsare ca prin minune un alt ghiocel plăpând care începe să plângă. Cristalinda ia o lacrimă, iar printr-o vrajă îl vede pe fostul vrăjitor pe patul morţii, inima i se despietreşte şi ia hotărârea să se întoarcă la el. Fata caută răşina galbenă de la un copac cu spini, unde se răneşte la degete, apoi pregăteşte un leac pentru vrăjitor cu acea răşină, cu o picătură de sânge şi un cristal din părul ei lung şi negru pe care le adaugă într-o baie fierbinte. Vrăjitorul se scaldă în acea baie şi se vindecă imediat. Fata îşi distruge amuleta, pierzându-şi, astfel, puterile magice, dar descoperă puterea iubirii, fericirea. Scena este asemănătoare cu aceea în care o zână frumoasă se îndrăgosteşte de un muritor, devenind şi ea muritoare, sfidând legile zânelor. Aşa cum spune autoarea: „Dar nu este nimic mai minunat şi mai magic decât puterea iubirii”. Cei doi se căsătoresc, fac o nuntă ca-n poveşti, la care invită pe toată lumea şi trăiesc fericiţi mulţi ani împreună.
Autoarea vorbeşte despre ,,miracolul iubirii adevărate”, despre redescoperirea de sine, transformarea miraculoasă a fiinţei sub atingerea razelor diafane ale iubirii. Orice om, cât de insensibil şi de rece ar fi, atunci când trăieşte iubirea adevărată se umanizează, masca lui cade şi îşi asumă destinul cu nădejde şi cu bucurie. Totul devine posibil într-o clipă la atingerea iubirii.
Cartea se prezintă într-o ţinută elegantă, având şi un format generos, un scris potrivit vârstei mici, dar şi avantajul ediţiei bilingve, textul în limba engleză fiind amplasat pe aceeaşi pagină cu cel în limba română, dedesubt, pentru a putea fi lecturat în paralel. Cartea este completată de o serie de jocuri didactice atractive pentru ,,micii vrăjitori”: 2 jocuri de descoperire de litere şi cuvinte în limba engleză, un labirint, o integramă şi un joc creativ de confecţionare a coifului magic pentru a participa la nunta Cristalindei.
Autoarea dispune de un spirit fin de observaţie, de intuiţie dezvoltată, de expresivitate şi nuanţare artistică, dar şi afectivă, reuşind să ajungă la sufletele micilor cititori, prin sensibilitate şi inocenţă, fiind şi ea asemenea copiilor prin aceste două calităţi, din poveste răzbate bucuria celui care descoperă lucruri şi locuri magice, care provoacă destinul.
Povestea se poate constitui şi într-un demers psihanalitic, o călătorie iniţiatică şi revelatoare a sufletului uman, dinspre inconştient spre conştient şi supraconştient. Cristalinda se metamorfozează asemenea omidei, în diverse stadii, până devine fluture, atunci descoperă libertatea deplină, zborul, dar şi efemeritatea existenţei sale, vulnerabilitatea. Ca şi omul care iniţial alege să rămână în singurătatea lui rece, neasumându-şi destinul, refuzând iubirea şi bucuriile vieţii, din teama de a nu suferi. Cristalinda îşi programase viaţa în izolare, se condamnase la singurătate şi nefericire, se ataşase de amuleta ei de cristal, de acea pădure vrăjită, de lacul adânc şi periculos, de paznicii înaripaţi, construind în jurul ei ziduri nevăzute pentru adoratori. Ataşamentele de lucruri, locuri şi convingeri deformate, nesănătoase, distrug iubirea, împiedicând evoluţia sufletului uman, şansa lui de a înflori, de a se bucura de viaţă. Simbolurile întâlnite în poveste le putem regăsi în lumea întunericului, a Purgatoriului lui Dante sau în inconştientul individual, dar lumina învinge şi în această poveste, forţa binelui reuşeşte să anihileze forţa răului care dispare odată cu apariţia razelor iubirii. Ghiocelul din pădure răsărit întâmplător poate fi asociat sufletului fetei în căutarea sensului existenţial, atunci când omul se trezeşte spiritual şi are revelaţia esenţei sale divine, acest ghiocel plânge ca şi sufletul care descoperă adevărul şi iubirea, el are aici menirea de a o trezi pe fată la realitate, din magia în care singură se înlănţuise. De fapt, din iluzia realităţii proprii, ea îşi crease un univers inaccesibil muritorilor, o lume rece şi insensibilă, ca şi Crăiasa Zăpezilor din povestea lui H. Andersen. Ghiocelul poate fi un mic Cupidon care-i aduce împreună pe cei doi protagonişti, care înţeleg astfel dimensiunea iubirii. Sângele fetei devine leac pentru boala vrăjitorului, iar cristalele din părul fetei, ca şi amuleta de cristal, revelează dimensiunea spirituală, puterea lăuntrică a personajului feminin, acea putere pe care a folosit-o până atunci în scop malefic. Omul dispune de liber arbitru, el având puterea de a face bine sau rău după ceea ce-i dictează conştiinţa. Se pare, însă, că cei doi eroi din poveste au ales binele, iubirea şi adevărul, toate acestea contribuind la regenerarea lor spirituală, la vindecarea sufletelor acestora.
Povestea Lorenei Oprean nu se opreşte aici, cred că ea va continua cu alte personaje, în alte decoruri şi cu alte teme. Ştim că inconştientul colectiv al poporului nostru dispune de resurse inepuizabile pentru basm, mit, legendă sau poezie… Atâta vreme cât acest popor va citi şi va scrie basme va fi bine; povestea, ca şi gen literar, are o încărcătură emoţională unică, aceasta ne aminteşte de farmecul şi fantezia copilăriei, dar are şi valenţe moral-civice pentru şcolari sau terapeutice pentru sufletele aflate în căutarea de Sine, de Adevăr, de Bine, de Iubire. Există, de altfel, multe şcoli psihoterapeutice care utilizează povestea în terapiile lor.
Lorena Oprean scrie poezii în note vesele, ca nişte parabole sau fabule, a scris şi o comedie în 2 acte, intitulată: „Buget de austeritate în spitalul Doamne fereşte!”, publicată în revista „Acasă”, nr. 1 şi 2, din ianuarie-iunie 2009. Sunt convinsă că autoarea va pregăti noi surprize pentru micii şi marii cititori. O felicit şi îi doresc succes în activitatea literară.

http://http://alba24.ro/cristalinda-si-vrajitorul-cel-malefic-lansare-de-carte-de-povesti-si-jocuri-pentru-copii-la-galerie-de-arta-din-alba-iulia-147829.html