"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

CAPRA CU TREI IEZI

Era odată – ca să vezi –
O capră ce avea trei iezi.
Iedul cel mare şi la fel
Şi mijlociul după el
Erau obraznici de dădeau
În băţ de cât se-obrăzniceau.
Cel mic însă – opusul lor –
Harnic era şi-ascultător.
Căci vorba ceea: „Mâna are
Cinci degete. Asemănare
Însă nu este între ele.”
Aşa-i cu degetele-acele
Şi tot aşa-i şi între fraţi,
Căci nu la fel sunt toţi turnaţi.
Odată, capra i-a chemat
Pe iezi la ea şi-a cuvântat:
„Copii, vă rog să m-ascultaţi!
Eu plec, iar voi cuminţi să staţi
Cât voi lipsi. Căci ştiţi prea bine:
Dacă nu plec, nimeni nu vine
Să ne aducă de mâncare.
Plec la pădure-ngraba mare
Să văd ce pot ca să găsesc,
Să pot apoi să vă hrănesc.
De-aceea, voi ascultaţi bine:
Închideţi uşa după mine
Şi nu deschideţi – vă rog eu –
La nimenea. Când glasul meu
Aveţi ca să îl auziţi,
Atuncea doar să vă grăbiţi
Ca să deschideţi uşa-ndată.
Acum vă dau de ştire, iată,
Cum mă veţi recunoaşte voi.
Atunci când mă întorc ‘napoi,
Voi veţi cunoaşte că eu sînt,
Când auziţi acest cuvânt:
„Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.”
M-aţi auzit ce-am cuvântat?”
„Sigur că da! Te-am ascultat
Dragă mămucă! Fii pe pace!
Precum ne-ai spus, aşa vom face!”–
Ziseră iezi-n cor apoi.
„Pot să nădăjduiesc în voi?” –
Mai întrebă capra gândită.
„Mămucă! Poţi fi liniştită!” –
Răspunseră cei doi iezi mari.
„Deschidem numai când apari
Tu, din pădure! Nu ne crezi?
Suntem de-acum mari! Ai să vezi!
Dacă o vorbă-am zis o dată,
E vorbă! Fii încredinţată!”
„Dacă-i aşa, m-am liniştit!
Să vă sărut doar, şi-am pornit
Că drumu-i lung, iar Dumnezeu
Să vă păzească tot mereu!”
„Mergi sănătoasă, dragă mamă!” –
Zise cel mic – „De bună seamă
Domnul se va-ngriji apoi
Să vii cu bine înapoi.”
Atuncea capra a plecat,
Iar iezii uşa-au încuiat.
Însă o vorbă veche zice:
„Pereţii au urechi amice,
Şi-apoi ferestrele, şi ele,
Au ochi care văd toate cele.”
Tocmai atunci, un lup pe care,
Cumătru, capra ceea-l are –
Un lup care de mult voia
Să pupe iezii, de-o putea –
A ascultat sfatul pe care
Îl dete capra la plecare,
Iezilor ei. El se pitise
Chiar sub fereastră şi-auzise
Poruncile ce le lăsase,
Când la pădure ea plecase.
„Bun!” – zise lupu-n gândul lui.
„Cred că e timpul prânzului!
Cum deschid uşa, şi ţâşnesc
Asupră-le şi-i hăpăiesc!”
Împins de aste gânduri bune,
La uşă-a mers şi-ncepe-a spune:
„Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.
Deschideţi uşa! Hai, fuguţa!
Deschideţi că s-a-ntors mămuţa!”
Iedul cel mare-a auzit
Şi către ceilalţi s-a răstit:
„Haideţi de grabă, nu mai staţi,
Şi uşa o desferecaţi!
Deschideţi dar, în graba mare!
Vine mămuca cu mâncare!”
„Sărac de mine! Te-ai prostit?” –
Zise cel mic, neliniştit.
„Să nu deschizi cumva, măi frate!
Nu e mămuca! Nu se poate
Să fie ea! Îi ştiu şi pasul
Şi îi cunosc prea bine glasul!
Mama are un glas frumos,
Mângâietor şi drăgăstos.
Glasul pe cari l-am auzit,
În schimb e gros şi răguşit!”
Lupul la uşă-a ascultat
Şi-a auzit ce-a cuvântat
Iedul cel mic. Atuncea dar,
Mers-a degrabă la fierar
Să îşi ascută colţi-ndată
Precum şi limba, ca să poată
Să aibă glas melodios,
Ca şi al caprei de frumos.
Când a sfârşit, s-a-napoiat
La uşă iarăşi şi-a cântat:
„Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.”
„Vedeţi?” – a zis iedul cel mare.
„V-am spus că mama e cea care
Şi mai ‘nainte a cântat?
Voi însă nu m-aţi ascultat!
Eu n-am urechi de auzit?
Acum cred că v-aţi dumirit!
Merg să-i deschid dar, imediat!”
Cel mic, atuncea, a strigat:
„Stai măi bădică! Stai măi frate!
Nu e mămuca! Nu se poate!
Te rog, ascultă-mă pe mine!
Dacă cumva la uşă vine,
În urmă, cineva cari are
A zice, ca din întâmplare:
„Deschideţi-mi uşa,
Că vine mătuşa!”
Degrabă voi o să fugiţi
Să îi deschideţi? Dar nu ştiţi
Că a murit biata mătuşă
Şi nu poate fi ea la uşă?
De mult îi oale şi ulcele.
Încă din vremurile cele
În care lupii se vădeau
Că la culoare albi erau!”
„Păi da! Păi nu am zis eu bine?” –
Spuse cel mare. „După tine,
Ar trebui s-o ţin afară
Pe mama, până către seară!
Când coada-i cap, ce să mai spun?
Poate ieşi un lucru bun?
Mâncare însă vrei în blid!
Mă duc degrabă să deschid!”
Pe cel mic frica l-a pătruns
Şi iute-n horn el s-a ascuns:
Tăcut ca peştele era
Şi precum varga tremura.
Dar frica-i bună câteodată,
Că ea este din rai luată.
Iedul cel mijlociu, la fel,
În grabă s-a ascuns şi el
Sub un cherşin ; s-a-nghesuit
Cum a putut şi s-a pitit,
Căci frica este sănătoasă
Chiar dacă este ruşinoasă.
Văzând că cei doi s-au ascuns,
Pe iedul mare l-a pătruns
Spaima şi-n cumpănă şedea,
Căci ce să facă, nu ştia.
Se întreba: “Să deschid oare?
Sau să aştept, să am răbdare?”
În urmă s-a îmbărbătat
Şi-a tras zăvorul, supărat.
Atuncea lupul a împins
Uşa şi-n ghiare el l-a prins.
Iute de gât l-a înhăţat
Şi capul i l-a retezat.
Apoi, peloc l-a înghiţit.
Înfometat, l-a hăpăit
Cu mare poftă şi părea
Că nici măcar pe o măsea
Sărmanul ied nu i-a ajuns.
Pe urmă-n casă a pătruns,
Adulmecând fără-ncetare,
Sperând că va găsi mâncare.
„Urechea m-o fi amăgit.
Mi s-a părut c-am auzit
Mai multe glasuri” – zise el.
„Dar n-a fost decât iedu-acel
Pe care tocmai l-am mâncat.
Ce Dumnezeu? M-am înşelat
Pentru că foamea m-a prostit?
Nu mai sunt alţi iezi, negreşit!
Dar nu-i nimic. Mă odihnesc
Puţin, ‘nainte să pornesc
Spre casă. Nu am de cosit,
Nici fân de strâns: deci nu-s grăbit.”
Se mai învârte prin odaie,
Apoi se-opreşte, se îndoaie
Cu greu de şale şi oftează
În timp ce pe cherşin se-aşează.
Nu ştiu, cherşinul a crăpat
Sau lupul o fi strănutat
Când să se-aşeze a voit,
Căci numai ce l-a auzit
Pe iedul mijlociu cum spune:
„Să ai noroc şi toate bune,
Nănaşule! Să ai de toate!
Hai la mulţi ani şi sănătate!”
Dacă spinarea l-a mâncat
Sau de păcatul l-a-ndemnat,
Nimeni nu ştie, negreşit.
Poate aşa i-a fost sortit,
Ca astfel lupul să-l găsească.
Când început-a să vorbească,
Lupul îndată a ghicit
Că este sub cherşin pitit.
„Ei? Ghidi, ghidi! Aici eşti?
Hai la nănaşul! Te codeşti?
Hai să te văd cât ai crescut,
Că de mult timp nu te-am văzut!”
Lupul apoi a ridicat
Cherşinul şi l-a înhăţat
Pe bietul ied, nenorocit.
Apoi, cu poftă l-anghiţit
Lingându-şi botul cu plăcere.
„Pe limba ei, pasărea piere”
Zice o vorbă şi, la fel,
Păţit-a şi iedul acel.
Din cei doi iezi, în acel ceas,
Doar capetele-au mai rămas.
Lupul le puse în fereastră,
La fel ca florile în glastra.
Rânjiţi ai lor dinţi se vădeau,
De parcă vesele râdeau
Privind afară-ndepărtare,
Să vadă capra când apare.
Cu sânge, lupul a mânjit
Pereţi-apoi, căci a voit,
Caprei, pe lângă necaz mare,
Să-i facă multă supărare.
Molcom ca peştele tăcea
Iedul cel mic şi-n horn şedea,
Că frica îl încremenise
Şi parcă sufletu-i pierise.
Lupul văzând că nu-i nimic
În casă, să-şi mai prindă-un pic
Foamea, a stat ce a mai stat,
A pierdut vremea şi-a plecat.
Iedul cel mic iute-a ieşit,
Din horn, şi uşa a trântit,
Trăgând zăvorul. S-a uitat
Apoi în jur, înspăimântat,
Plângându-i pe ceilaţi doi fraţi,
Care au fost de lup mâncaţi.
„Vai! Dragii frăţiori ai mei!
De nu s-ar fi-nduplecat ei
Ca să deschidă uşa-ndat’,
Nănaşul nu i-ar fi mâncat!
Vai ce necaz! De bună seamă,
Nimic nu ştie biata mamă!
Ce-a zice când are să vină?”
Iedul simţi cum că leşină
De-atâta plâns şi tânguit.
În urmă, capra a venit
De la pădure, încărcată
Cu de-ale gurii. Asudată,
Grăbea spre casă, obosită
Şi oarecum neliniştită.
Din depărtare a zărit
Capete-n geam şi s-a gândit,
Văzând că ele îi zâmbesc:
„Uite ce mult ei mă iubesc!
Râd când mă văd! Le pare bine
Că mama lor acasă vine!
Băieţii mamei, băieţi,
Frumuşei şi cucuieţi !”
Cu-astfel de gânduri, bucuroasă,
Se tot apropia de casă,
Însă deodat’ s-a-nspăimântat
Şi sângele i-a îngheţat
În vine, căci a priceput
Că ceva rău s-a petrecut.
Doar capetele din fereastă
O înştiinţau că o năpastă
Peste-a ei casă a venit.
Mergând la uşă, a grăit:
„Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi !
Că mama v-aduce vouă :
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.”
Sfârşind cântul acest de zis
Iedul cel mic i-a şi deschis
Uşa şi-a început a plânge
Amarnic, cu lacrimi de sânge,
Făcându-i dar, de cunoscut,
Tot ceea ce s-a petrecut.
„Mămucă, uite ce-am păţit,
Ce necaz mare ne-a lovit!
Asupra noastră, ăst potop
S-a prăvălit ca şi un foc!”
Capra prin casă s-a uitat
Şi-ancremenit. După ce-a stat
Minute bune în neştire
Cu greu şi-a mai venit în fire
Şi l-a-ntrebat pe iedul mic:
„Ce-a fost aici?” “Păi, ce să zic?”
Spuse mezinul – “Ai plecat,
Iar noi, uşa, am încuiat
Precum ai zis. Însă apoi,
La scurt timp auzit-am noi
Că cineva la uşă bate.
Eu m-am speriat – să cad pe spate! –
Când şi o voce-am auzit
Că-n felu-acesta a vorbit:
„Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi…”
„Şi, şi?” – zise nerăbdătoare
Capra plângând. „Frate’ meu mare,
Nătâng şi neastâmpărat –
Precum îl ştii – s-a aruncat
La uşă s-o deschidă-ndată.”
„Şi-atunci? Haide, vorbeşte-odată!” –
Îl îndemna capra mereu.
„Atunci, în horn m-am ascuns eu,
Iar mijlociul sub cherşin.
Cel mare-atunci, de sine plin,
Merge la uşă, după care
Trage zăvorul cela mare.”
„Şi-atunci, ce s-a mai întâmplat?”
„Nănaşul – lupul – a intrat
În casă-ndată! Vezi matale?
E chiar cumătrul dumitale!”
„Cine? Tocmai cumătrul meu,
Cel care s-a jurat mereu
Pe părul său că niciodat’
Copiii nu-mi va fi speriat?”
„Mămucă, vezi şi pe pereţi,
Cum i-a băgat lupu-n sperieţi!” –
Răspunse iedul. “Am văzut
Ce necaz mare mi-a făcut” –
Îi zise capra. Ce să fac?
Lasă că am să-i vin de hac!
Dacă sunt văduvă – vezi bine –
Crede că-şi bate joc de mine?
Pe voi vă pune la pstramă
Că sunt sărmană? Dar n-ai teamă
Că nu e faptă făptuită
Fără să fie răsplătită!
Ce ticălos! Ce mangosit !
De-ai fi văzut cum mi-a rânjit,
Cum cu măseaua mi-a făcut!
Dar oare ce o fi crezut?
Nu-s eu precum el s-a gândit,
Căci peste garduri n-am sărit!
Te-oi dobzăla eu, fii pe pace,
Cumetre! Fă-te numa-ncoace!
Cu mine ţi-ai pus boi la plug.
Ei lasă c-am să ţi-i înjug
Şi am să ţi-i trudesc pe toţi,
De fără coarne ai să-i scoţi!”
„Lasă-l mămucă-n treaba lui!
Lasă-l în plata Domnului!” –
Zise mezinul – “Nu-ţi mai face
Lucru cu dânsul şi dă-i pace!
E bine cum zic eu. Nu crezi?
Căci „nici pe dracu’ să nu-l vezi,
Şi-apoi nici cruce să nu-ţi faci” –
Zice o vorbă. De ce taci?
Nu am zis drept ce am rostit?”
“Da cum nu? Bine ai grăit” –
Răspunse capra – “dar ştiu eu
Că „pân’ ajungi la Dumnezeu,
Sfinţi-ţi iau sufletul”, copile!
Lasă-mă doar câteva zile
Şi îi vedea că de cutează
Să dea pe-aici, o încasează!
Atent să fii ca nu cumva
Tu să vorbeşti cu cineva
De toate lucrurile-aceste,
Ca el să nu prindă de veste!”
După aceea s-a gândit
Care e felul potrivit,
Pe lup, ca să îl pedepsească
Pentru-a lui faptă mişelească.
De-odată-şi zise: “Îi ştiu leacul!
Lasă că şi-a muşca, săracul,
Şi labele de ce i-oi face!
Să nu-mi spui capră, de nu-ţi place!”
O groapă-adâncă, dragii mei,
Era chiar lângă casa ei.
La acel loc capra gândea
Şi-acolo ea nădăjduia.
Nu după multă chibzuială
Zise: „La cadă cu dubală ,
Cumetre lup! Altfel, nu-i chip!
Aşteaptă tu, numai un pic!
La treabă cumătriţă dragă,
Că ai de lucru! Nu-i de şagă!”
Apoi, poalele-n brâu îşi pune,
Şi-ncepe lemne să adune,
Aţâtă focul pe-nserate
Şi-ncepe a găti bucate:
Face sarmale şi plachie
Şi alivenci cum doar ea ştie;
Mai face şi o pască mare
Cu ouă şi smântână care,
De bună ce se dovedea,
De degete ţi se lipea;
Mai face şi alte bucate,
Care de cari mai minunate.
Apoi, jeratic a adus
Pe care în groapă l-a pus,
Iar peste el a potrivit
Lemn putred, să ardă mocnit.
Deasupra, peste toate cele,
A pus o leaşă de nuiele.
Pământ şi frunze-a presărat
Pe leaşă şi a aşezat
Şi-o rogojină peste ea.
Apoi plecă ceară să ia,
Din cari făcu un scăunel
Spre a şedea lupul pe el.
Lăsă bucatele pe foc,
Să fiarbă, şi-o luă din loc
Să-l caute pe lupul care
Se-afla în codru-acela mare.
Se duce ea prin sihăstrie
Şi-ajunge la o tihărie .
Pe lup, acolo l-a aflat.
Zărind-o, el a întrebat:
„Da’ ce vânt te-a adus pe-aici,
Dragă cumătră?” „Bine zici,
Că numa’ vântu m-a adus” –
Răspunse capra – “cum ai spus!
Vezi dumneata cumetre dragă?
Cu lucru ista nu-i de şagă.
Nu ştiu cine mi-o fi făcut
Aşa ceva, căci n-am avut
Duşmani – vecinii pot să-ţi spună!
Da’ ştiu că mi-a făcut-o bună!”
„Da ce-ai păţit? Ce s-antâmplat?”
„Când la pădure am plecat,
Mi-am lăsat iezii singurei.
Nu ştiu cine a fost la ei,
Dar ştiu că mi i-a căsăpit :
Mi i-a ucis, i-a crâmpoţit !
Doar văduvă, să nu cumva
S-ajungă-n urmă cineva!”
„Hai lasă-mă! Ce tot vorbeşti?
Taci dragă, că mă îngrozeşti!” –
Îi zise lupul vrând mirat
Să pară şi îngrijorat.
Capra răspunse: „Ori îţi spun,
Ori tac, la ce-mi mai este bun?
Sărmanii iezişorii mei!
S-au dus! Vai, bieţii mititei!
S-au dus la Domnul, cum îţi spun,
Că numai El singur e bun!
Noi trebuie, aşa cum ştim,
De al lor suflet să grijim.
De-aceea, eu m-am pregătit
Cum am putut şi am gătit
Un praznic, după-a mea putere
Şi-acum te rog să-mi faci plăcere,
Ca să pofteşti şi dumneata,
Să mai vorbim, să pot uita,
Să îmi aduci o mângâiere!”
“Da vin cumătră, cu plăcere!
Deşi mai bucuros eram,
Dacă la nuntă eu veneam!”
„Te cred cumetre, da’ apoi,
Nu e aşa precum vrem noi,
Ci după cum bine s-a spus:
„E cum voieşte Cel de Sus”.
Capra porneşte-apoi plângând,
Iar lupul după ea mergând
Se prefăcea că-i necăjit
Plângând şi el, neostoit .
“Doamne, cumetre” – capra zise
După ce se mai potolise –
„Să nu ai parte-n lumea asta
De ce ţi-e drag. Asta-i năpasta…”
„Aşa-i cumătră. Bine spui!” –
Răspunse lupul. “Altfel nu-i!
Că de-ar şti omul ce păţeşte,
Mai din ‘nainte se păzeşte.
Nu îţi mai fă inimă rea
Că n-om trăi noi cât lumea.
Vine o zi în care-apoi,
O să lăsăm lumea şi noi.”
„Aşa-i cumetre, precum zici,
Însă sărmanii găgălici ,
De cruzi, uite că mi s-au dus.”
„Păi poate că Celui de Sus
Îi plac doar puii tineri – vezi? –
Încât nu ştii ce să mai crezi.”
„Drept ai! Da’ ce să mai zic eu?
De i-ar fi luat Dumnezeu…
D-apoi aşa…? Nu am cuvinte!”
„Doamne, ce gând îmi vine-n minte,
Dragă cumătră! Zic şi eu,
Ca prostul, după gândul meu:
N-a fost nenea Martin la tine?
Dacă-mi aduc aminte bine,
Prin zmeuriş l-am întâlnit
Şi-atuncea mi-a mărturisit
Că de ai vrea un fiu să-i dai –
Din cei trei pe care îi ai –
L-ar învăţa o meserie,
Luându-l la cojocărie.”
Din vorbă-n vorbă, negreşit,
La casa caprei au sosit.
„Hai, şezi cumetre!” – capra spuse
Dupăce-ntâi ea îi aduse
Scaunul care l-a turnat
Din ceară şi l-a aşezat
Deasupra, chiar pe rogojina
De peste groapa cu pricina.
„Ia şi mănâncă, te rog eu,
Din ce ne dete Dumnezeu!”
Sarmale-n strachină a pus
Şi lupului i le-a adus.
Lupul le-a înghiţit pe toate –
Gogâlţ, gogâlţ – nemestecate.
„Cumătră, Domnul să îi ierte
Pe cei plecaţi! Bine sunt fierte
Şi tare bune le-ai făcut
Sarmalele. Chiar mi-au plăcut!”
Deodată buf, în groapa-n care
Jăratecul se-ncinse tare,
Căci scăunelul s-a topit,
Fiind din ceară întocmit.
Nici rogojina n-a ţinut,
Iar astfel lupul a căzut
În groapă şi cuprins, peloc,
De flăcările mari, de foc.
Cuvântul cel adevărat
„Hai scoate lupe ce-ai mâncat”,
Atuncea s-a adeverit!
„Cu capra, tu te-ai potrivit?
Acuma n-am ce să-ţi mai fac:
Capra ţi-a şi venit de hac!”
„Văleu cumătră! Aoleu,
Tălpile mele! Văleleu!
Scoate-mă iute, că vezi bine
Că arde inima în mine!”
„Ba nu, cumetre, nu te scot!”
„Hai scoate-mă, că nu mai pot!”
„Lasă să arzi aşijderea
Precum a ars inima mea
După cei doi ieduţi ai mei!
Ziceai că numai puii cei
Care sunt tineri doar Îi plac
Lui Dumnezeu! Eu ce să fac?
Uite că eu mă mulţumesc
Şi cu bătrâni, doar că doresc
Să fie bine pregătiţi,
Adică bine rumeniţi!”
„Cumătră dragă, mă pârlesc!
Ard! Scapă-mă! Mor! Mă topesc!”
„Da’ arzi şi mori, că bine ştiu
Că nu eşti bun, nici când eşti viu!
Aşa am să îl vindec eu,
De sperieturi, pe iedul meu.
Cu mult păr eu l-am afumat:
Aşa de tare l-ai speriat!
Dihanie, ţi-aduci aminte
Cum mi-ai jurat mai înainte,
Pe părul tău? Mi te-ai jurat,
Dar iezii tot mi i-ai mâncat!”
„Mă ustură inima-n mine!
Fă dară un pustiu de bine
Şi scapă-mă! Nu-ţi fă osândă
Cu mine, ci te-arată blândă!”
„Ba nu, că meriţi astă soarte!
Aşa că moarte pentru moarte
Şi-arsură iar pentru arsură!
Că bine mai dădeai din gură
Când din Scriptură îmi vorbeai
Şi când te dezvinovăţeai!”
Capra şi iedul au luat
Claia de fân ce s-a aflat
Chiar lângă groapă, pregătită
Anume spre a fi zvârlită
S-aţâte focul: au luat-o
Şi peste lup au aruncat-o.
Apoi cu bolovani veniră
Şi-n cap, pe lup, ei îl păliră,
Până când lupul a pierit.
Ei, uite-aşa s-a păgubit
Capra de iezii ei cei doi
Şi de cumătrul ei apoi.
Vestea îndată s-a întins
Şi tot ţinutul l-a cuprins,
Iar caprele-n vecini aflate
Aflat-au cele întâmplate
Şi tare s-au mai bucurat.
Când l-a priveghi s-au adunat
Cu veselie-au petrecut.
Ele-au mâncat şi au băut
Căci au scăpat de-al lor duşman:
De lupul lacom şi viclean.
Acolo şi eu m-am aflat,
Că şi eu fost-am invitat
Atuncea, la praznicul lor,
La veselia caprelor.
Am stat acolo cât am stat
Şi-apoi eu am încălecat
Pe-o şea, cu care am venit
De grabă, de v-am povestit
Tot ceea ce s-a petrecut,
Tot ce-am aflat şi ce-am văzut.
Am mai încălecat pe-o roată
Şi-astfel v-am spus jitia toată.
Încălecat-am şi-o căpşună
Şi spusu-v-am astă minciună
Ce se vădeşte-adevărată,
Mare de tot şi gogonată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: