"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

                                Cugetare despre starea de spirit a românilor

 

       M-am trezit de dimineaţă cu gândul de a aduce mulţumire Maiestăţii Sale Natura, cea care oferă atât de mult omului şi primeşte atât de puţin în schimb… Omul a ajuns să ignore şi chiar să urască natura, care îl hrăneşte, îl adăposteşte, îl mângâie cu adierea vântului, cu miresmele pomilor înfloriţi, cu răcoarea pâraielor şi cu multe alte daruri, ca o mamă protectoare. Dar omul ce face? Se relaxează la vânătoarea de mistreţi, căprioare, iepuri, fazani şi tot ce mişcă, de altfel, în armata soldaţilor frustraţi ai vieţii, în campanii de distrugere în masă a faunei acestei ţări binecuvântate de Dumnezeu, alţii taie copacii în neştire pentru a-şi construi hoteluri de cinci stele în vârf de munte, alungând vieţuitoarele din locurile lor de baştină. În curând vom deveni o ţară aridă, un pustiu geografic şi, în acelaşi timp spiritual, ceea ce este mai grav… Sufletele alese, spiritele înalte, minţile erudite ale savanţilor nu rezistă în acest iad al nonvalorii, unde nu se pot împlini, nu se potrivesc în peisajul cu monstruozităţi din lumea mondenă, nu pot promova pe măsura competenţelor, a inteligenţei cu care sunt înzestrate, iar locurile de muncă sigure, mai ales cele de la stat, sunt ocupate de odraslele altora, moştenind posturile călduţe. Pentru aceste odrasle se inventează funcţii, se creează posturi peste noapte, iar valorile pier încet, autenticul este înlăturat de diletantism, de moştenitorii fericiţi ai imperiilor financiare, culturale sau administrative autohtone. Totul are un preţ, numele sau renumele valorează, contul bancar, recomandarea de sus… din dreapta, de la centru sau din stânga, şi nu talentul ori performanţa reală, iar cei care încă mai cred în succesul obţinut prin propriile merite descoperă mai devreme sau mai târziu că cinstea şi loialitatea nu le sunt de folos în afaceri, nici în cariera profesională, cei naivi şi visători trec prin experienţa falimentului, a desfiinţării postului sau restrângerii de activitate, se plafonează ori fug cât mai departe de această ţară, practicând meserii mult sub competenţele lor profesionale. Aşa au apărut menajerele cu studii superioare, barmanii cu masterat, zidarii şi sudorii cu diplomă de inginer, patronii de prăvălii de second-hand din 5 în 5 metri pe toate străzile oraşului ori proprietarii de baruri de cartier, foşti profesori, ingineri, psihologi, economişti, jurişti, absolvenţi ai cursurilor de antreprenori de succes… Munca nu e ruşinoasă, ce e drept, dar măcar să iasă ceva…

        Arta nu mai este artă, apar peste noapte artişti, cântăreţi şi secretare de platou la televiziunile cu vedete, scriitori şi doctoranzi pe bandă rulantă, unii se luptă cu ortografia, alţii se inspiră cu spor din operele înaintaşilor sau ale contemporanilor.

      Cartea, ca şi creaţie literară şi izvor de cunoaştere a rămas undeva în urmă, prăfuită şi îngălbenită de timp. Cine mai citeşte? E o prostie să pierzi timpul cu aşa ceva, când ai atâtea telenovele, una după alta, telecomanda te aşteaptă… O muzică agramată cu iz oriental răsună prin ferestrele deschise ale apartamentelor sau prin geamurile maşinilor băieţilor de cartier de se aude până departe, agresiv, invadând spaţiul vital al vecinilor, al trecătorilor. Să-şi pună dopuri în urechi cui nu-i place!

       Oamenii s-au golit de suflet, umblă purtaţi de duhul câştigului financiar rapid şi uşor, devenind sclavi ai succesului de moment, ai modei şi ai kitschului care abundă pe străzi, în reviste, ziare, pe internet.

       Copiii nu mai ştiu să se joace, adică să se joace cu alţi copii pur şi simplu, afară, pe stradă, nu mai există parteneri de joacă pentru copii, de fapt sunt doar nişte păpuşi pe un ecran de computer sau pe tablete, păpuşi pe care copiii le îmbracă, ”merg” cu ele la mall, le coafează, toate aceste lucruri le fac stând pe scaun sau pe jos, fiecare cu ecranul lui, cu universul lui, în care nu pătrunde nimeni şi nimic altceva. Sunt jocuri violente cu arme letale, de război, în care copiii învaţă să ucidă, să suprime viaţa, iar părinţii sunt fericiţi că cei mici au de lucru câteva ore, nu-i mai deranjează, fiecare cu treaba lui, cei mari cu bârfele, berea, grătarul sau fotbalul, mersul la cumpărături, ca şi moft al doamnelor de astăzi, unii spun că este chiar o terapie. De unde să înveţe aceşti copii iubirea, compasiunea, răbdarea, mila şi cum să crească fericiţi când totul se calculează în daruri virtuale, cu care se vor mândri la şcoală, în faţa colegilor mai sărăcuţi? Oare ce vor primi de la aceşti copii părinţii lor la bătrâneţe, atunci când nu le vor mai fi de niciun folos, nişte cioturi în calea copiilor… De unde grijă şi milă, cine i-a învăţat? Există copii egocentrici, autoritari, dificili, nevrotici sau anxioşi încă de la grădiniţă, psihologii au de lucru serios acolo unde educaţia părintească scârţâie, unde este un climat familial educativ hiperpermisiv, autoritar ori indiferent. Părinţii pleacă pe rând la căpşuni sau la portocale în ţările Europei, pe şantiere ori la îngrijit de vârstnici, neglijându-şi copiii ani la rând, compensând lipsa lor cu daruri scumpe şi se întâlnesc cu ei pe internet, graţie camerei web. Copiii au nevoie de prezenţa efectivă, de mângâierea şi afecţiunea ambilor părinţi, ca să se dezvolte armonios, să fie echilibraţi şi sănătoşi fizic, mental şi emoţional. Nici bunicii, nici şcoala, anturajul sau reţelele de socializare nu pot înlocui părinţii.

        Ce discrepanţă s-a creat între cei săraci şi cei bogaţi, încă de pe băncile şcolii, încât un profesor de-abia reuşeşte să facă faţă tirurilor de artilerie verbală şi nonverbală de dispreţ şi ironie ale elevilor unei şcoli de fiţe, şi nu numai, în orice şcoală obişnuită există copii de bani gata, iar el, “fraierul” de la catedră, nu este decât un amărât acolo, săracul profesor, umblă şi el cu acelaşi sacou tocit la coate, cu pantofii de la second hand, cu un telefon ”expirat”, în timp ce şcolarii afişează cu nonşalanţă creaţiile vestimentare ale marilor case de modă româneşti sau europene, vin la şcoală cu maşini scumpe şi cu telefoane pentru care un muncitor obişnuit munceşte luni de zile. De unde demnitate, când imaginea profesorului este jalnică în ochii elevilor? Ei, elevii, au acum multe drepturi şi tot mai puţine obligaţii, nu trebuie “deranjaţi”, stresaţi cu atâtea cerinţe şcolare. În autobuzele urbei, elevii obosiţi de atâtea ore plictisitoare şi de profii imposibili, acri şi absurzi se odihnesc pe scaune, în timp ce oamenii în vârstă, bolnavii sau femeile cu bebeluşi în braţe de-abia se ţin pe picioare, dar ce contează? Cine-i pune pe “boşorogi” să iasă din casă, “îi caută moartea pe acasă” şi ei bântuie pe caniculă! Astea ar fi replicile vajnicilor elevi, merituoşi absolvenţi de liceu care de-abia aşteaptă să-şi ia zborul spre alte ţări mai calde, la buzunar, desigur.

       Trăim într-o lume tot mai egoistă, mai centrată pe succes şi profit, e la modă să mergi la “coaching”, să te “antrenezi motivaţional”, să fii  antreprenor, om de afaceri sau politician de top, dar caracterul rămâne corigent, bietul de el, la conduita moral-civică, iar sufletul rămâne adesea repetent la iubire şi credinţă. Unde mai este loc de Dumnezeu? Nici nu încape în ecuaţie, nu avem timp de Hristos, de biserică şi de învăţăturile “sfinte”, trebuie să profităm la maxim de oportunităţi, călcând tot în jur pentru a ne fi bine, confortabil, chiar dacă spitalele gem de pacienţi nevrotici, de canceroşi şi de copii abandonaţi, iar în cătunele ţării încă există oameni care citesc ziarele la lumina lămpii, copii care merg prin pădure 10 kilometri până la şcoală, oamenii ai străzii care mănâncă din ce aruncă alţii la gunoi, şi chiar găsesc pâine bună aruncată şi alimente consumabile, bucurându-se că a mai trecut o zi. Decât să dăruiască unui nevoiaş, omul egoist risipeşte, aruncă, doar pe banii lui face ce vrea! Nepăsarea, indolenţa, egoismul şi cruzimea sunt prezente zilnic în viaţa noastră, ne-am obişnuit cu ele, ni s-au abrutizat sufletele, şi unii încă aşteaptă schimbarea în timp ce se plâng de toate: de preşedintele ţării, de primar, de prefect, de medici şi de starea vremii, vor să le fie bine numai lor şi familiei lor, înălţând ziduri înalte la propriile curţi, cu sisteme performante de alarmă şi camere video prin vilele lor somptuoase, din obsesia paranoidă de a nu fi jefuiţi. Vor să scape repede de necazuri, de boli, de datorii la bănci sau la cămătari, dar fără să facă nimic, totul să vină din exterior, o intervenţie divină salvatoare, că doar Dumnezeu le e dator, dacă tot s-au spovedit în posturi şi au făcut donaţiile anuale la biserică, de ajuns, spun ei, sunt oameni creştini, cu respect pentru tradiţii şi cu pelerinaje la Ierusalim sau pe alte meleaguri exotice la activ… Nu au greşit cu nimic, de ce îi pedepseşte Domnul? Ei spun că nu au făcut rău, dar bine au făcut? Când, unde, cum şi cui?

        Ce pretenţii să mai avem de la Dumnezeu când am uitat să fim oameni, să iubim, să iertăm, să dăruim, fără a pretinde mereu ceva în schimb.

 

Daniela Ghigeanu

18 iunie 2013

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: