"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

Fantezia şi inefabilul unui joc de lumini

prof. dr. Monica Grosu

Ne-am obișnuit să o cunoaștem pe Daniela Ghigeanu prin intermediul literaturii pentru copii, o literatură care o reprezintă în mare măsură, evidențiindu-i o generoasă disponibilitate spre candoare și inocență. În prezentul volum, Joc de lumini, Daniela Ghigeanu alege însă o altă paradigmă a exprimării poetice, care, chiar dacă nu se distanțează major de formula practicată anterior, deschide alt orizont tematic. Vocea proprie a poetei se retrage parcă într-o altă zonă de percepții, mai aproape de real, un real raportat deopotrivă la interioritatea simțirii și la lumea din afară.
Jocul de lumini propus de poetă, presupune, în viziunea acesteia, un periplu nostalgic prin ,,Inefabil”, ,,Pomul cu răvașe”, ,,Zbor de fum și zbor de scrum”, ,,Voi pleca în Lumină”, pentru a se întoarce în final la același ,,Joc de lumini”. Așa cum ne indică moto-ul ales din Corinteni, marea parte a poemelor cuprinse în volum dezvoltă tema iubirii. Prin urmare, ni se înfățișează o poezie a subiectivității, a candorii feminine, a unei sensibilități acerbe, cramponate cu obstinație într-o lume a interiorității idealizate, departe de cotidianul prozaic.
Când vorbește de iubire, autoarea nu mai are timp pentru viața banală de zi cu zi, pentru monotonia străzii ori diverse alte constrângeri. ,,În ţarina umedă creşte/ O floare cu chip albăstriu/ Ştiut-am de ea prea târziu,/ Trăit-am o viaţă lumeşte!/ Ucis-am iubirea din noi,/ Grăbit-am al inimii ceas,/ Uitat-am să facem popas/ Sub cerul senin, în trifoi…/ Iar glasul de greier îngână/ Al ierbii foşnit răcoros./ Al lunii obraz albicios/ Şopteşte descântec de zână!” (Regăsire)
Poezia o ademenește pe poetă neîncetat, atrăgând-o în decoruri de lumină, cu soare arzător și valuri nestatornice sau farmecul grădinilor în floare. Deseori, în poezia Danielei Ghigeanu, însăși nostalgia înserării ori a vreunei amintiri se convertește în bucuria de a ființa sub privirea îngăduitoare a lunii. Este o trăsătură unică a poeziei sale, aceea de a da perspectivă luminoasă angoasei, neliniștii, tristeții. Cu siguranță, resortul acestei viziuni își are trainice rădăcini într-o credință profundă, în Dumnezeu și în Bine.
Într-adevăr iubirea intersectează (la început), fundalul unui microunivers al insectelor multicolore, zgomotoase și energice, trăind bucolic acordurile naturii. Această lume minusculă, creionată cu minuțiozitate și în celelalte volume ale Danielei Ghigeanu, exprimă tihna rurală, firescul simplității, o anumită pace pe care autoarea o regretă acum. Un dor nenumit își găsește cauza în această imagine idilică, asociată cu o iubire ce ar fi putut fi frumoasă.
Iubirea însă nu se poate trăi fără suferință și, în mod paradoxal, ea presupune uneori și o nesfârșită singurătate: ,,Sub scoarţă de copac,/ Altă scoarţă./ Gândurile mă dor toate/ Într-un ceas greu şi nesfârşit./ Aş vrea să ridic acoperişul de troiene/ Ce îngheaţă visarea./ Din noapte adâncă,/ Dorul mă cheamă ,/ Dureros, la tine…/ Măcar de-aş fi/ O pasăre fără de aripi,/ O pasăre tăcută/ Şi prăbuşită fără de sens/ În valuri…/ Într-un ceas greu şi nesfârşit,/ Gândurile mă dor toate./ Târziu voi regăsi în noapte/ Ecoul meu străin…” (Gând în noapte)
Regimul acestor poeme poartă o pecete personală de tristețe temperată, dusă cumva spre un decor al reveriei discrete, sentimentale și ușor confesive. Neputința ,,zborului”, alături de o iubire pierdută, vag creionată, determină recluziunea, dureroasă și aceasta, și compromisă de o permanentă solitudine. ,,Nu ştiu de ce sunt astăzi / Un fel de sirenă leneşă şi comodă./ Parcă s-ar fi inversat rolurile:/ Nu mai vreau să-mi caut regele, stăpânul mărilor./ Aştept să mă găsească el pe mine./ Sunt singură şi-ascult cântecul apei,/ Ce iese din melcul aşezat cuminte/ Pe genunchii mei…/ Sunt singură şi nu vine nimeni/ Să-mi pieptene părul încâlcit de oceane…/ Să-mi înşire pe umeri perle,/ Să-mi cânte cu scoici…/ Nu mai este nimeni pe stânca din mijlocul mării./ Sunt singură şi-mi aştept regele…” (Singură)
Elanul imaginației este în mare măsură întrerupt în poezia cotidianului, realizată în al treilea ciclu de poeme ,,Zbor de fum și zbor de scrum”. Nucleul acesteia îl constituie atmosfera cenușie a vieții de la bloc, zgomotoasă, tensionată și percutant indiscretă: ,,A venit toamna pe strada mea, printre blocurile vechi./ Oamenii stau vârâţi în cutiile lor de chibrituri,/ Economisind sârguincios gazul, curentul, apa,/ Gândurile, cuvintele, iubirea…/ Se tem să comunice. Ce rost are?/Oricum, nimănui nu-i pasă,/Vorbele nu te încălzesc,/ Risipă de timp, de energie…/ Preferă să hiberneze, ca nişte larve uriaşe,/ Visând la cum ar putea fi viaţa dacă…/ Calcule, calcule…toate în mintea lor,/ Dar, parcă au obosit,/ S-au transformat în mumii prăfuite, ţepene,/ Aşteptând o rază de soare, o speranţă de undeva, de afară./ Totul e trist şi previzibil./ Singurele vietăţi care mişcă sunt ciorile din parc,/ Acompaniate de leagănele ruginite, scârţăind a pagubă./Oraşul s-a golit de viaţă./ A îmbătrânit.” (O zi de toamnă)
În acest moment, discursul este mai atent la concretul existenței, metaforele se rarefiază, derizoriul cotidian acaparând până și ultimul strop de melancolie. Viața este privită așa cum este ea, cu limitele ei, cu vulnerabilitățile specifice timpului actual, subminat thanatic de vicii, sărăcie, imoralitate: ,,S-a deschis un bar în cartier,/ Nu departe de vechiul bar, nici de şcoala generală./ Punct ochit, punct lovit!/ Clienţii sunt în extaz,/ Vin pe rând, clătinându-se agale,/ Să viziteze noul bar./ Ce minunăţie!/ Uite, aparate pentru jocuri, poker, table, biliard,/ Chelneriţe tinerele, cu fustiţe colorate/ Şi tricouri cu cel puţin o măsură mai mici,/ Cu zâmbete şi decolteuri cam generoase…/ Motiv de gâlceavă, dar şi de îmbulzeală!/ Urlă manelele până la unu noaptea, ei şi?/ Care-i treaba? Ori aveţi vreo problemă?!/ Bătăile nu lipsesc, s-au inspirat băieţii din filmele chinezeşti./ Unul se uită mai strâmb la altul ori la iubita acestuia…/ O scânteie …şi gata focul de artificii./ Un cap spart, un ochi vânăt, o nevastă/ Care plăteşte amenda…/ Deh…Tulburarea liniştii publice, provocarea de scandal ş.a.m.d./ Fiecare bar cu vedetele lui./ Luptătorul accidentat, tenorul scăpătat, mitomanul talentat,/ Soţul încornorat, care tocmai a pus bazele Societăţii de protecţie a bărbaţilor împotriva Evelor!/ Câteodată mai apare şi Profetul, răcnind fără portavoce, în pustia barului:/ Pocăiţi-vă, păcătoşilor, că vine sfârşitul!/ Bine, bine, sfârşitul oricum vine, mai mormăie câte un client./ Nimeni nu-l ia în seamă pe Profet,/ De altfel, colindă barurile din oraş de vreo 20 de ani,/ Cu aceeaşi pledoarie, cu Biblia roasă, sub braţ,/ Nu se ştie pe câţi a convertit/ E cam ţicnit, săracul!/ Are vedenii cu iadul şi cu raiul./ Dar, mă rog, fiecare cu treaba lui,/ Oftează chelneriţa platinată, stingându-şi ţigara pe podea/ Şi continuând să cureţe cu mopul, cu mişcări lente.” (Barul nou din cartier)
Suferința se resoarbe în resemnare, viața însăși fiind angajată în încercări repetate de redimensionare a ființei, a universului individual și emoțional care o definesc. Ironia și chiar autoironia își fac simțită prezența, căci, în acest punct, ,,jocul de lumini” al autoarei înregistrează imagini preponderent opace: ,,Vecina ţipă la copil, iar el plânge din ce în ce mai tare./ Zidurile tremură o dată cu plânsul lui, ploaia de afară îmi biciuie mintea./ De undeva, din mine, se aude un copil care plânge fără lacrimi./ El plânge, în timp ce mama lui se văicăreşte,/ Reproşând unui martor invizibil neajunsurile căsniciei./ Este o gospodină ratată, deformată de naşterile grele,/ De facturile la gaz, la curent, de nesfârşitele rate la bănci…/ Vecinul vrea să doarmă, este răpus de oboseală,/ De capriciile patronului, ale nevestei, ale soacrei, ale copilului./ Se uită la meci, cu sticla de bere strâns lipită de tricoul transpirat./ A mai trecut o zi de duminică, o zi mohorâtă de octombrie/ Într-un bloc cenuşiu, cu pereţi subţiri, prin care trece chiar şi mirosul…/ Cineva a aruncat pe fereastră o păpuşă stricată, fără o mână şi cu părul ars,/ Un câine deşirat se apropie încet de ea şi o scutură ca pe o sacoşă,/ Ştie el ceva, câteodată oamenii aruncă oase, şoric, chiar şi bucăţi de carne./ Ascult ,,Capriciile” lui Paganini, sunt în ton cu lumea.” (Capricii)
Grupajul ,,Voi pleca în Lumină”, dedicat tatălui, coboară în vers o temă nouă, cea a morții. Notația lirică dobândește accente interogativ-reflexive, încorporând avalanșa de întrebări și stări tensionale specifice acestei problematici. ,,Moartea îşi face recensământul,/ Aleargă prin pădure, despletită,/ Cu desagul în spinare;/ Poartă povara destinelor unor amărâţi,/ Tineri şi bătrâni, copii fulgeraţi,/ Chiar prunci, pe care i-a secerat/ Într-o clipită…/ Femei cu poftă de viaţă,/ Soldaţi neatenţi,/ Drogaţi de la colţul străzii,/ Şi mai rar, câte-un pustnic,/ Pe care l-a cam uitat la numărătoare…/ Veşnica moarte nu se plictiseşte,/ Este vrednică şi tenace, totodată,/ Lucrează full-time,/ Ştie că şeful este vigilent,/ Nu încape nici o excepţie/ De la legea morţii./ Şi uite aşa, cu instrumentele din dotare,/ Îşi caută muşterii./ Cine ştie pe cine va mai lua de data aceasta…” (Recensământ)
Fiorul religios răzbate în aceste poeme, asociat cu memoria afectivă, simplitatea notației și, mai ales, cu vibrația trăirii. ,,Tăcerea morţii este albă, atât de albă,/ Chipul sfârşitului s-a instalat pe furiş;/ Omul acesta devine un trup rece, fără nicio simţire,/ El priveşte înainte cu ochii goi, încremeniţi,/ Priveşte dincolo, prin fereastra morţii…/ O lumânare pâlpâie la căpătâiul său,/ Aruncând raze către veşnicie./ Purtat pe aripi de înger,/ Omul pluteşte lin prin culoarul morţii,/ Ar vrea să strige, dar nu reuşeşte/ Să articuleze niciun sunet…/ Cu uimire îşi observă noul trup,/ Ca o ceaţă, ca un abur fin al dimineţii./ Caută lumina de dincolo,/ Lumina orbitoare care-l aşteaptă,/ La trecerea dintre lumi.” (La trecerea dintre lumi)
Finalul volumului înregistrează noi intruziuni ale realului în spațiul poetic, căci ,,primăvara cu iz de suflete” se instalează din nou peste orașul de pe malurile Mureșului. Discursul dobândește o coloratură ironică, acceptând detașat ludicul, observația critică, reflecția. În mediul vieții cotidiene se inserează încă iubirea, chiar și la stadiul de concept. Expresia este însă de surâs amar, de interiorizare a gândului, de luciditate.
Într-o fază a exceselor retorice, poezia Danielei Ghigeanu preferă o gesticulație mai discretă, realizând programatic un experiment liric, acela al diversificării (structurale și tematice), fără a se îndepărta prea mult de imaginarul simbolic al inocenței și candorii, dar atentă și la realul desacralizat, care și-a pierdut aproape complet proiecțiile utopice.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: