"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

   

Mihai Viteazul

(1593-1601)

I

Norii negri se coboară

Peste sfânta noastră ţară,

Când turcii şi-au pus în gând

Să ne ia străbun pământ,

Căci făcuseră raiale,

Oraşe ca Târgul Măgurele.

Domnul Pătraşcu cel Bun

A domnit foarte puţin,

Dar în casa lui domnească

Prunc avea ca să se nască,

Un lăstar de domnesc os,

Şi viteaz, dar şi frumos.

Când era aşa, holtei,

El şi camarazii săi

Prin pădure hoinăreau,

La vânat se îndemnau.

Au văzut o mare ceată

Care fugea speriată.

Ce să fie cu voi, oare,

De fugiţi aşa de tare?

Mihăiţă îi întreabă

Pe cei ce fugeau în grabă.

Un flăcău la Mihai vine

Şi-i spune printre suspine:

Un balaur ne omoară

De cu zori şi până-n seară!

Vreau să-l văd şi eu acum,

Am să vă scap, îl răpun.

Iar Mihai, aşa, călare,

A mers la peştera mare,

Dar iată-n faţă, deodată,

Balaurul se arată.

Semnul sfintei cruci îşi face,

Şi spre balaur se-ntoarce,

Voiniceşte-i taie capul,

Scăpând de necaz tot satul.

Vestea zboară ca şi vântul,

Astfel se umple pământul,

Se-aude de fapta lui

Şi la curtea domnului.

I I

Domnul, fiind plăcut mişcat,

Pe Mihai l-a şi chemat,

I-a dat o mare moşie,

Ban al Craiovei să fie.

Ajutat de harul său

Şi de bunul Dumnezeu,

Mult bine a mai făcut,

Iar oamenii l-au iubit.

Norii negri se-adunară

Când ajunse domn în ţară

Alexandru Vodă cel Rău,

Ce  nu-l place pe flăcău.

Cu pâră  pe Mihai reclamă,

Şi la Bucureşti îl cheamă,

Cu minciuni, fără dreptate,

De el, domnul vrea să scape.

Dă o poruncă îndată,

Pe din dos ca să îl scoată.

Dar în drum către osândă

Vede-o biserică sfântă,

Şi cere cu umilinţă,

Ca o ultimă dorinţă:

Să-l dezlege şi să-l lase

În biserică să se roage.

Intră cu sfială multă

În genunchi, la sfânta rugă,

Chiar la Sfântul Nicolae

Genunchii el îşi îndoaie:

Ştii că nu sunt vinovat!

Şi tu, Sfinte, ai scăpat

Pe omul cel necăjit

Şi pe nedrept osândit!

Iată, azi e rândul meu,

Să te rogi lui Dumnezeu,

Viaţa să-mi fie cruţată,

Să-mi fac misiunea dată!

Oamenii, aflând de ştire,

De nedreapta osândire,

Au venit cu mic cu mare

Şi cu multă-nfrigurare.

Când călău-i cerea, rece,

Capul jos ca să şi-l plece:

Loveşte, Mihai îi strigă,

Dacă ai suflet de slugă!

Eu sunt fiu de domnitor,

Nu plec capu-aşa uşor!

Din ochi flăcări îi ieşeau,

Pe călău îl tulbura;

El lasă satârul jos

Şi zice cu glas sfios:

Nu pot să ucid un om

Care are os de domn!

Oamenii apoi l-au luat,

Au mers cu el la palat.

Îl iertă de moarte-acum

Şi-l trimise în surghiun.

III

Mihai la poartă se duce,

Şi pe Sultan îl seduce,

Firman de la el obţine,

Şi cu steagul domnesc vine,

Cheamă pe boieri la sfadă,

Şi, deodată, îi întreabă:

Voi, boieri, n-aveţi ştiinţă

Că ţara-i în suferinţă?

Hai cu toţi, să chibzuim,

Şi leacul ca să-l găsim!

Toţi în cor au zis aşa:

Să trăieşti, Măria Ta!

Scrie Mihai câte-o scrisoare

La ţările surioare,

Cu toţii să se unească,

Şi pe duşmani să-i zdrobească.

Flăcăi mulţi au şi venit,

Oaste mare s-a-ntocmit.

Domnul face mari minuni,

Căci avea căpitani buni:

Trei erau fraţii Buzeşti,

Dintre boieri craioveşti,

Preda, Radu şi cu Stroie,

Mari viteji din acea vreme.

Şi încă trei mai avea:

Calonfirescu, Manta şi Mihalcea;

Şi încă unul între aşi:

Popa Stoica din Fărcaş.

Mustafa Paşa, cu oaste,

Vine-n ţinuturile noastre,

Dar Mihai, strateg vestit,

Pe Paşă l-a păcălit,

Prin surprindere l-a luat,

În tabără a intrat,

Drum prin tabără-şi făcea

Pân’ la cort, la Mustafa.

Una-n ceafă el i-a dat,

Şi capul i l-a zburat,

Apoi în suliţă-l pune

Şi îl arată la lume.

Strigă el în gura mare:

Vai de voi, n-aveţi scăpare,

Crucea voi s-o respectaţi,

Şi la ea să vă plecaţi!

Oastea turcă, speriată,

Ca pleava e vânturată.

IV

Turcii rău s-au supărat,

Oaste mare-au ridicat,

Să vină-n Ţara Românească,

Pe Mihai să-l pedepsească.

Furios, însuşi Sultanul

Ia în mână iataganul.

Oaste câtă frunză şi iarbă

A venit aici în grabă,

Şapte-armate au ridicat,

Spre români ei au plecat,

La Giurgiu şi la Rusciuc

Cu toţii au tăbărât.

Sinan Paşa-n fruntea lor

Se credea învingător.

Pod la Dunărea cea mare

Lucrau cu înfrigurare.

Când un pod ei terminau,

Ai noştri îl bombardau,

Căci ţintaşii lui Mihai

Trag în pod şi-i mare bai.

Urla Vizirul cu foc,

Căci de-o lună stau pe loc,

Dar iscoada lui Mihai

A venit, zicând că-i bai,

Că turcii au reuşit ,

Peste Dunăre-au trecut.

Mihai vine-n fuga mare

În a lor întâmpinare,

Se arată doar în fugă,

Turcul fuge să-l ajungă.

Bagă oastea turcului

În gârla Neajlovului,

Un loc strâmt, plin de mocirlă,

La Călugăreni veniră.

Valuri, valuri, se mişcau,

În vale se-nghesuiau,

Drumul strâmt, valea adâncă,

Pe turci frica îi apucă,

Peste pod ei dau năvală

Într-o mare-nghesuială.

Sinan Paşa la ei fuge,

Şi pe pod, iată, ajunge,

Dar o suliţă-l loveşte,

De pe pod îl prăvăleşte,

În mocirla râului

Scapă frâul calului.

Poate duhul şi-ar fi dat,

Dar iată că un soldat

Pe Paşă l-a observat,

În spinare îl aşază,

Şi cu el se furişează

Către un pământ uscat.

Astfel, Paşa a scăpat,

Dar vestea s-a răspândit

Că Paşa ar fi murit.

Când ienicerii-au auzit

Ca un trăznet le-a venit.

Vitejia lor păleşte,

Repede se veştejeşte,

Simt turcii că n-au putere,

Vitejia le cam  piere.

Românii se-nfierbântară

Şi cu mult curaj luptară,

Astfel, oastea românească

Vântură oastea turcească.

Dintr-o oaste-aşa de mare

Nimic nu mai e-n picioare,

Steaguri mici şi steaguri mari

Strânse-au fost de la duşmani.

Însuşi steagul lor cel sfânt

Este trântit la pământ,

Căci a căzut o ghiulea

Chiar în ceata ce-l avea.

Satârgi Paşa strâns îl ţine,

Să nu-l piardă, că-i ruşine!

Dar degeaba, nu-i de-ajuns,

Steagul din mână-i e smuls.

Steagul lor verde şi mare

Nu-l mai au, şi-i mare jale!

Satârgi Paşa cade mort,

Dus a fost cu steag cu tot.

Luptă mare-aici s-a dat

Şi pradă s-a adunat,

Pradă au vrut ca nişte hoţi,

Şi-au căzut pradă cu toţi!

V

Turcu-acum fiind învins,

Şi de teamă fiind cuprins,

Daruri lui Mihai îi face,

Cu el vrea să se împace.

Sol sultanul îi trimite,

Aducându-i daruri multe,

Însuşi steagul de domnie

Şi firman de-mpăciuire,

Sabie cu nestemate,

Pentru ale sale fapte.

VI

În acest răstimp de pace

Mihai ţara îşi reface,

Oastea el şi-o întăreşte,

Căci duşmanul iar pândeşte.

Prietenie-a legat

Cu-al Germaniei împărat.

Vrut-a Domnul ca să facă

Zid, duşmanul să nu treacă,

La creştini să nu mai vină

Hoarda turcilor păgână.

Domnii ţărilor creştine

Din gură ziceau că-i bine,

Şi vor sări, aşa, iute,

Pe Mihai ca să-l ajute,

Dar, în fapt, ei au trădat:

Cu turcul s-au aliat

Şi au instalat de zor,

Cu-al polonilor ajutor,

În scaunul Ardealului

Domn, pe plac duşmanului.

Era Batory Andrei,

Ce-a jucat cum cântau ei.

Mihai Vodă, dintr-odat’

Se văzu cam izolat,

Şi iute, ca o nălucă,

Spre Ardeal atunci apucă.

Către Sibiu românii merg,

Se-ntâlnesc la Şelimberg.

Aici, din zori până-n seară

Cu duşmanii se luptară.

Ungurii, cu tunuri multe,

Trăgeau cu toţi pe-ntrecute,

Aducând pagubă, vai,

În tabăra lui Mihai;

Dar Mihai la oaste strigă:

Haideţi cu toţi la izbândă!

Bravii ostaşi l-au urmat,

Pe duşman l-au îngenunchiat,

Andrieş vlădică fuge,

Şi nimeni nu-l mai ajunge…

VII

Mihai iute se îndreaptă,

La Alba-Iulia pleacă.

Toţi românii subjugaţi

Acum sunt eliberaţi.

Boierii maghiari, smeriţi,

Vin la Mihai cam spăşiţi,

Iar la poarta din cetate

Veneau mărimile toate.

Domnul trase la palat,

Şi pe tron s-a instalat,

El rezolvă treburi multe,

Organizând noua curte,

Numind noii demnitari:

Şi civili, şi militari.

Un sfat mare întocmeşte,

Pe demnitari îi pofteşte,

Aşa cum e de cuviinţă,

Ţării să jure credinţă.

VIII

Sigismund, Domnul polon,

Fric-avea de acest domn,

Că prea mulţi a biruit,

Ţara el şi-a cam lărgit.

Se-ntâlni cu Vodă Movilă,

În secret ei se vorbiră.

Oaste mare îşi adună,

Pe Mihai vor să-l răpună.

Dar Mihai, supărat tare,

Vine în întâmpinare,

Iată acum învrăjbite

Două oştiri înrudite.

Dar să vezi minune mare!

Ei îl primesc cu urale:

Trăiască Domnul vestit!

Doamne, bine ai venit!

Bucuria-n oaste-i mare,

Fiindcă-i mare sărbătoare,

Căci trei fraţi s-au adunat,

Cu toţii s-au îmbrăţişat.

Către Iaşi Domnul se-ndreaptă,

Unde lumea îl aşteaptă,

La palatul de domnie

Îl aşteaptă o solie.

Şi astfel, cu mic cu mare,

Strigau toţi în gura mare:

Să trăieşti, vitez iubit,

Fiindcă, iată, ne-ai unit

Pe toţi de-o limbă românească!

Dumnezeu să ne unească!

Sămânţa lui aruncată

A fost bincuvântată,

A crescut, s-a făcut mare

Într-o ţară-nfloritoare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: