"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

                                            

Imagine

                            

        Balada poporului român

 

Timpul trece iute, fără încetare,

Românul se zbate , dar speranţă n-are,

Că în ţara lui sfântă şi frumoasă

Cel rău a adus o  coasă hidoasă!

Românul de toate are-n pământul lui,

N-a călcat hotare ale nimănui.

Mă întreb acum, vă-ntreb şi pe voi:

Ei de ce venit-au într-un crunt şuvoi?

Încă din pruncie, iubit popor român,

Ai avut doar parte de duşman păgân;

Unii chiar dorit-au să se aşeze-n glie

Şi să stea aici până-n veşnicie.

În Dacia noastră iubită şi sacră

Au venit romanii, stau şi nu mai pleacă,

Fluturând ideea cea de neiertat

Că, vezi Doamne, ei ne-au înfiinţat!

Dar un lucru trebuie şi de ei ştiut:

De nu erau dacii, cu cin’ s-au bătut?

Adevărul este de necombătut:

Noi suntem aici de la început!

Singuri şi-au făcut o dreptate-a lor,

Aducând urgie peste-acest popor!

Fără remuşcare şi fără credinţă

Au adus la noi multă suferinţă.

Că mulţi au dorit să ne împresoare,

Precum toate-acele popoare migratoare,

Care n-au voit aici să se-aşeze,

Ci să jefuiască, apoi să migreze.

Mult a suferit sfânt poporul meu

De la aste neamuri fără Dumnezeu,

Iar când au pătruns hoardele tătare,

Vrând să ne subjuge cu o oaste mare,

Poporul, văzându-l pe-acest nou duşman,

Pune mâna iute pe-al său buzdugan,

Şi cu voinicie, strâns în mână-l ţine,

Culcă la pământ multă tătărime!

Se luptă sărmanul din zori pănă-n seară,

Apărându-şi singur peticul de ţară.

N-a terminat bine cu acest duşman,

Că-n zare apare jugul otoman,

Şi greu se mai luptă poporul român

Cu acest duşman, ce-i şi mai păgân!

Nici o datorie nu aveam la ei,

Dar cereau tribut ca nişte mişei.

Mulţi flăcăi în floare au căzut în glie,

Salvând ţărişoara, dulcea Românie!

Dar acest popor, obidit mereu,

Ridica întruna rugi la Dumnezeu.

Cu multă armată, greu de-mpresurat,

Poporul român nu li s-a predat,

Căci avu poporul domnitori de soi,

Iubitori de ţară, viteji în război.

Mulţi flăcăi ca bradul aici s-au jertfit,

Aceasta fiindcă ţara şi-au iubit!

Jertfa lor supremă n-a fost în zadar,

Că ţara rămase în al ei hotar,

Obligând duşmanul să se potolească,

Şi independenţa să ne-o recunoască!

Visul e pe cale să se-nfăptuiască:

Cele trei surori pe veci să se unească!

Acum tot românul, parcă deşteptat,

Trăieşte momentul cel mult aşteptat:

Astfel, într-un iureş de nestăvilit

La Marea Adunare, la Blaj au venit!

Acolo unirea pe veci s-a-mplinit,

Iar poporul este acum fericit.

Când ziceau cu toţii că au triumfat,

Că acuma ţara-i stat consolidat,

Vin războaie crunte, şi în valul lor

Au cuprins popoare şi pe-al meu popor!

Vai, câtă durere, câtă suferinţă

A cuprins din nou a omului fiinţă!

Cu greu a trecut românul prin ele,

Dar după război vin alte belele…

Vânt de primăvară dinspre răsărit,

Dar ce vânt e ăsta, că e otrăvit?

Vine peste ţară ciuma comunistă,

Lumea-i speriată, tulbure şi tristă,

Căci avântul ţării, în ‘38 luat,

L-a oprit duşmanul şi ni l-a curmat!

Chipurile, au trasat un luminos drum,

În schimb ne-au luat tot-ce aveam mai bun.

Şuvoi de necazuri peste noi apasă,

Ne simţeam străini chiar la noi acasă.

Nişte falşi prieteni la noi au venit

Şi-au cărat din ţară pân’ ne-au sărăcit!

Bietul om, săracul, lapte nu avea,

Deşi toată ziua vaca o păştea;

Grâul sau porumbul de la C.A.P.

Unde este frate? Văd că nu mai e !

Căci omului vrednic şi chiar înstărit

I-au luat averea şi l-au sărăcit;

Primar în comună ei au înălţat

Pe cel mai sărac şi leneş din sat!

Ce e drept e drept, servici toţi aveau,

Dar banii primiţi nu le ajungeau,

Şi cu banii-aceia pe care-i primeau

Produse de bază ei nu mai găseau.

Vine veselia, se duce regimul,

Iar românul crede că s-a dus şi chinul,

Un regim s-a dus, altul a venit,

Dară suferinţa mai rău s-a-ntărit,

Căci românu-i liber, liber să gândească,

Liber din serviciu şi să flămânzească!

A ţării avere, cei de la putere,

O-mpărţiră ei, ca nişte mişei!

Iar bietul român se-mbracă cu zdreanţă,

Fără a-ntrevede un pic de speranţă.

Românul se-ntreabă, de cap uluit:

Oare-n  ’89 de ce au murit?

Să scape odată de chinul cumplit…

Nu ştiau românii cum s-au păcălit:

Aceia pe care singuri i-au ales

Tot ce-a fost mai bun de-aici au cules.

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: