"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

 ÎN „VIZITĂ” LA PĂRINTELE ARSENIE BOCA

Imagine

           Atunci când omul are curaj să-şi lase viaţa în mâinile Divinităţii, fără să-şi traseze el singur drumuri în viaţă (mai ales dacă nu ştie cum!), Divinitatea are grijă să aducă în viaţa omului ceea ce are el nevoie. Aşa s-a petrecut şi cu mine; mult timp am căutat o persoană model, contemporană sau nu, de la care să pot învăţa cum să am un suflet curat, cum să trăiesc în armonie şi pe placul lui Dumnezeu. Aveam strânse în mine multe învăţături creştine sau necreştine; nici nu conta cine ar fi fost modelul, ce apartenenţă religioasă ar fi avut, ci adevăratele comori sufleteşti care mie îmi lipseau şi pe care aş fi vrut să le am.

Părintele Arsenie Boca a avut un mare efect asupra mea, în acest sens. Contactul cu el a avut drept consecinţă faptul că m-am oprit din căutarea efervescentă a unui model, a unui sens al vieţii şi m-a pus faţă în faţă cu mine, arătându-mi că lumea în care vreau să trăiesc este în mine, nu în jurul meu. Comorile spirituale, bine impregnate în sufletul lui, oglindite prin privirea vie din ochii lui, au devenit adevărate „mărgăritare duhovniceşti” cu care mă împodobesc atunci când reuşesc să renunţ la „zorzoanele” mele umane.

Uneori sunt Toma Necredinciosul şi experimentez intenţionat anumite lucruri, însă, de cele mai multe ori, îmi place să spun „cred, pentru că….” şi caut, în acest fel, să subordonez raţiunea credinţei, fiecare „cred” reprezentând o piatră la temelia credinţei mele. Aşa am trăit o parte dintre lucrurile despre care se vorbeşte în cărţile părintelui Arsenie Boca: am primit ajutor atunci când am avut o anume experienţă (i-am trimis o scrisoare în acest sens, aşa cum sfătuia într-una din cărţile lui), m-am rugat de multe ori şi am reuşit să rezolv sau să înţeleg anumite lucruri. L-am rugat, la un moment dat, să-mi fie îndrumător, de acolo de sus, să-mi scoată în cale oameni potriviţi care să mă ajute să mă desăvârşesc spiritual, şi nu mult a trecut până ce am cunoscut-o pe L. B. , fără să ştiu că ea este un „semănător” al cuvintelor lui. Rugămintea ei, când am cunoscut-o, a fost să-i cer părintelui Arsenie Boca nişte pietricele de pe mormântul lui de la mănăstirea Prislop.

Vizita la această mănăstire, „chemarea” pe care nu o înţelegeam, a fost practic „supravegheată” de părintele Arsenie Boca, exact cum scrie în cărţi despre cei chemaţi, care au drumul pregătit, vizită căreia i se poate spune, mai degrabă, o „invitaţie” la Prislop, gazda nefiind altcineva decât părintele Arsenie. Astfel, pe 9 noiembrie 2008, am pornit cu maşina din Alba Iulia împreună cu Lucian, el – bucuros că îmi îndeplineşte o mare dorinţă, eu – fericită că voi călca pe locurile unde, odată, a trăit cel mai mare Sfânt al Ardealului.

Drumul cu maşina nu a fost foarte lung, în jur de 100 de km, mergând mai întâi pe valea Mureşului, apoi printre dealuri şi  munţi, alături de nişte peisaje superbe. Duceam cu mine multe rugăciuni ale cunoscuţilor, numele multor persoane pentru care vroiam să mă rog, aşa încât repetam cu grijă numele lor la un anumit interval de timp, ca nu cumva să uit pe cineva. Dar, mai presus de toate, duceam cu mine problemele mele.

Felul cum s-a desfăşurat existenţa mea mă integrează în categoria „Proscrişilor”, a celor care multă vreme nu s-au încadrat în normele social-religioase ale societăţii, a celor care, „bântuiţi” de un sens al vieţii specific individual, sau la nivel umanitar, nu-şi găsesc locul în lume, a celor care, căutându-L pe Dumnezeu, preferă să-şi transforme viaţa într-un teren explorator, urmărind şi scopul de a se desăvârşi interior.

A trăi în obedienţă, suprimând fiecare „DE CE?” faţă de misterele religioase, fără a le înţelege, a adopta anumite credinţe mecanic, arătându-mi astfel respectul (superficial, de altfel), faţă de învăţăturile existente, toate acestea, şi multe altele, îmi dădeau o senzaţie de falsitate, de viaţă îngrădită, de deşertăciune a existenţei mele, viaţa căpătând o nuanţă macabră de nonsens.

„Cunoaşterea” este factorul cheie care dă sens vieţii, iar accesul la ea este de multe ori specific anumitor categorii de oameni. Religia are aici un rol decisiv. În urmă cu ceva timp, câţiva ani, am decis ca drumul meu să aibă un puternic caracter sapienţial, iar faptul că sunt femeie nu este un motiv ca să fiu sfătuită să „ignor” această „cunoaştere”. Dar există şi oameni pe care nu îi cunosc, sau doar puţin, în categoria  cărora am intrat fără intenţie prin setea mea de cunoaştere, acest impuls pe care nu vreau să îl suprim printr-un mod de viaţă comun majorităţii. Am trecut graniţa stabilită de legile umane, scrise sau nescrise, şi poate că m-aş fi oprit dacă anumite experienţe nu m-ar fi ţinut în planul explorării de sine, căutând sensuri dincolo de funcţiile fizice sau sociale, funcţii bine determinate de timp şi spaţiu, şi limitate, în acelaşi timp.

Setea mea de cunoaştere era aşa de puternică, încât devenise asemeni unui drog, dând vieţii mele un sens patologic. Îndoctrinată cu multe informaţii, credinţe, idealuri culese şi construite din nesfărşite surse, devenisem precum un burete care absorbea tot ce întâlnea. Nu învăţasem cum să discern, nici nu vroiam să renunţ la ceva ce poate mai târziu mi-ar fi folosit. Fiecare om era pentru mine un univers, o lume reprezentată de câte o realitate care mă atrăgea, captându-mi interesul şi făcându-mă să trăiesc astfel, mai mult cu şi în ceilalţi. Dorinţa de a cunoaşte, de a înţelege raportul divin-uman, erau pe cât de ispititoare, pe atât de istovitoare.

În această stare, de oboseală psihică, de confuzie spirituală şi experienţe greu de înţeles sau de acceptat, am descoperit într-o seară, pe paginile internetului chipul unui călugăr, a cărui privire m-a scos din lumile fantastice în care mă ţineam prizonieră şi m-a pus faţă în faţă cu MINE. Călugărul se numea ARSENIE BOCA. Şi chiar dacă nu ar fi avut haine de călugăr, tot aş fi simţit că nu este un om obişnuit. Privirea era cea a unui om cu suflet divin. Întrebările au curs prin mintea mea fără să le gândesc prea mult:

– O, ce privire!

– Oare cum a trăit acest om?!

– Oare cum a gândit?!

– Cum a reuşit să aibă o asemenea privire,……..privire care oglindeşte adevărate bogăţii sufleteşti ?!

– Ce mult aş vrea să pot vorbi cu el!

Nu ştiam că nu mai este în viaţă, nu auzisem despre el până atunci, lucru destul de ciudat, pentru că a trăit şi a lăsat „urme” şi în Bucureşti. S-a petrecut atunci un lucru interesant. Poate că aş fi rămas doar cu impresia plăcută a privirii lui dacă în acel moment nu m-aş fi simţit oarecum „scanată” interior. Doream să cunosc interiorul acestui om şi rolurile s-au inversat, eram eu privită în adâncul sufletului. Era imposibil să fac un „click” ca să accesez altă pagină, pentru că am rămas câteva minute incapabilă să schiţez vreun gest. Doar priveam! Dar nu mai vedeam acel călugăr, nu vedeam acei ochi, ci în ei mă vedeam pe mine, aşa cum sunt. Am trăit atunci cea mai adâncă şi sinceră introspecţie a sufletului meu şi am văzut cu ochii minţii poverile pe care le duceam cu mine, condiţionările cu care eram înzorzonată. Pentru câteva secunde am simţit că totul era aşa de simplu, că viaţa era frumoasă, că problemele mele erau doar în mintea mea, că lumea mea putea să fie altfel dacă………aş fi fost sinceră cu mine, dacă mi-aş fi lăsat sufletul liber să simtă lucrurile de care am nevoie, dacă aş fi avut încredere că el este de natură divină şi că el ştie drumul potrivit mie. Am simţit atunci un alt EU care vroia să spună că există în mine demult, dar care nu era lăsat să „trăiască”. Am simţit că totul este iluzie şi doar acel EU este singura realitate, şi acel EU sunt tot eu, dar la alt nivel.

Când m-am „trezit”, prima impresie a fost că am visat cu ochii deschişi, deşi emoţional am simţit totul aşa de real. Şi aş fi catalogat experienţa drept „visare” dacă nu ar fi existat 3 lucruri: sentimentul puternic al celuilalt EU (al meu, de altfel), privirea părintelui Arsenie Boca (care părea uimitor de vie) şi, ceva greu de înţeles la acel moment, o „chemare” puternică.  Nu ştiam unde era chemarea sau la ce se referea acest sentiment, dar era ceva foarte puternic.

Experienţa m-a ajutat enorm. Impulsul greu de stăpânit de a căuta mereu ceva, un sens, şi-a minimalizat simţitor ritmul, şi încet, încet, în faţa ochilor minţii şi-a făcut loc un alt drum, unul fără atâtea poveri, unul pe care eu puteam să îl creez, unul simplu şi care putea aduce linişte sufletului meu. Am înţeles că pot să îmi folosesc toată viaţa pentru a cunoaşte lumea în care trăiesc, şi totuşi să nu îmi folosească prea mult, atâta timp cât nu trăiesc lucrurile în care cred.

Şi acum, de multe ori, la răscruce de drumuri, mă aşez în faţa chipului părintelui Arsenie Boca, pierzându-mă în ochii lui şi nu durează mult până îmi dau seama cum să fac „curăţenie”. De fiecare dată funcţionează această experienţă.

Drumul către mănăstirea Prislop a trecut repede, doar în Hunedoara Lucian nu era foarte sigur de drumul pe care trebuie să meargă. Dar călătoria aceea se desfăşura ca un şir de evenimente minunate, bine sincronizate şi aflate, cum am mai spus, în grija părintelui Arsenie Boca. Aşa se face că am oprit pentru a lua un bărbat care făcea autostopul, doar pentru a afla că el mergea tocmai în Silvaşu de Sus, satul de care ţine mănăstirea Prislop. După ce am dus la destinaţie călăuza noastră miraculoasă, am parcurs ultimii kilometri până la împrejmuirile mănăstirii. Am coborât din maşină şi ne-am alăturat şuvoiului de oameni care intra în ea, mergând pe aleile pietruite, însoţiţi de splendoarea copacilor, până am ajuns la biserică.

În contrast cu muntele pe care era clădită şi cu mulţimea de oameni veniţi, biserica părea mult prea mică, dar avea un aer de măreţie, de rezistenţă în faţa arşiţei soarelui, a vântului sau a ploii. De sus, de pe munte, puţin adâncită în poieniţa care se deschidea primitoare, protejând-o în felul acesta, ea însăşi părea o Taină răsărită din dragostea lui Dumnezeu pentru om şi din dragostea omului pentru Dumnezeu, dar una care ascunde multe alte taine, iar faptul că timpul a schimbat aspectul exterior şi interior îi dădea acel aer de autenticitate, amintirea părintelui Arsenie Boca plutind în aer, fiind simţită cu fiecare respiraţie, cu fiecare privire. Parcă intenţia a fost de a fi lăsat totul aşa cum era când trăia el.

Oamenii, veniţi din toate părţile şi aparţinând tuturor categoriilor sociale, stăteau în faţa şi în părţile laterale ale bisericii, aşa cum găsiseră loc, păstrând o distanţă cuviincioasă între ei. Slujba a fost unică pentru mine, prin faptul că tot ceea ce reprezenta ea nu s-a petrecut doar în biserică, ci tainele şi ecourile ei au cuprins toată atmosfera din jur. Ascultând slujba afară, în mijlocul naturii mult binecuvântate de Dumnezeu, am avut senzaţia că am făcut o baie de lumină şi că mersul meu era o atingere uşoară pe deasupra pământului. Mă simţeam ca atunci când priveam timp îndelungat în ochii părintelui şi ştiam apoi ce “haine” să dau jos şi cum să merg mai departe.

Fiecare om părea că duce cu el un “sac”, o speranţă, un miracol şi era de ajuns doar o singură privire în ansamblu, pentru a constata că părintele ieromonah Arsenie Boca devenise de mult un adevărat fenomen. Din locul meu, nu prea departe de intrarea în biserică, am vorbit cu el. Rugăciuni pentru mine, pentru toate persoanele care mi-au venit în minte, pentru cele care m-au rugat şi pentru toţi aceia pe care îi cunoşteam sau nu. Şi mai aveam ceva de făcut: rugămintea lui L. B., aceea de a-i aduce pietricele de pe mormântul părintelui.

Am pornit către mormântul părintelui, având pe buze rugăciunea de a mă lăsa să iau pietricelele. Printre oamenii aşezaţi în jurul mormântului se vedea un pat multicolor plin cu flori. Era chiar locul unde se odihneşte doar trupul părintelui, pentru că eu m-am convins că el, de acolo de unde este, este alături de noi şi este prezent în vieţile multora, într-un fel sau altul. M-a impresionat mult o femeie care, aşezată în genunchi la mormântul lui, citea ceva şi se ruga cu multe lacrimi. Pentru ea nu mai exista nimeni şi nimic, doar ea şi părintele Arsenie. Nu-i cunoşteam durerea, dar am văzut în ea atâta smerenie şi dorinţă de a fi ajutată! Erau aşa de mulţi oameni suferinzi, cu răni sufleteşti vizibile, că m-am văzut deodată mai puţin împovărată. Nu ştiu dacă problemele oamenilor de acolo erau grele sau aşa le percepeau ei, dar am simţit că ale mele au cam dispărut, lucru care m-a făcut să nu insist să îmi caut un loc cât mai aproape de mormânt, ci să stau acolo unde am găsit un loc liber. Erau aşa de mulţi oameni care simţeau că au nevoie de a atinge mormântul părintelui, că am preferat să stau undeva la câţiva metri de mormânt cu credinţa că părintele mi-a dat destul atunci când am avut nevoie, chiar şi fără să fiu la mormântul lui. Experimentam într-un fel lepădarea de sine şi era aşa de dulce pentru că în acest fel simţeam că îmi exprim şi recunoştinţa faţă de multele momente de ajutor, iar credinţa că părintele este cu mine în orice loc sau moment îmi demonstrase asta.  Doar atunci când am văzut măicuţa care stătea de veghe la mormânt m-am apropiat să îi cer voie să iau pietricele, deşi sfatul Leliei fusese să nu  cer măicuţelor pentru că nu îmi vor da. Totuşi, fiind pusă acolo cu un scop, mi s-a părut total nepotrivit să le iau pur şi simplu, ignorând-o astfel. Ea şi-a făcut datoria, refuzându-mă politicos, lucru care m-a pus în încurcătură pentru că nu vroiam să plec fără ele, dar nici nu doream să le iau într-un mod care nu mi-ar fi plăcut. Lucian era mult mai liniştit decât mine şi, din când în când, îmi spunea că dacă va fi să le iau se va găsi un fel de a le obţine. Doar să am încredere că lucrurile se vor petrece aşa cum trebuie. M-am rugat în continuare părintelui Arsenie şi, renunţând momentan la a le lua, ne-am urcat la ”chilia” Sfîntului Ioan.

Aceasta se afla la capătul unei poteci presărate cu frunze. Câteva trepte săpate vertical în stâncă făceau dificil accesul în chilie, mai ales pentru persoanele vârstnice. Am urcat pe ele şi am intrat în chilie. Era doar o peşteră săpată în stâncă, pe care o străbăteai din trei paşi, cu podeaua denivelată şi pereţii neregulaţi, cu câteva icoane şi o candelă. În clipa aceea am avut o revelaţie: pentru un om, acel loc a reprezentat “casa”. Nu avea televizor, frigider, mobilier, camere cu etaj, gresie, faianţă, şi totuşi… avea exact ceea ce îi trebuie unui om ca să trăiască: un acoperiş deasupra capului, ceva de mâncare şi credinţă.

La întoarcere, am trecut iarăşi pe la mormântul părintelui cu speranţa că, într-un fel, voi primi pietricelele. Nu mai erau aşa de mulţi oameni, umplând şi aleile celorlalte morminte de acolo, ci doar cât să fie mormântul înconjurat. Lângă cruce, am găsit două locuri pe care le-am ocupat noi; m-am bucurat că prima dată nu am vrut să insist prea mult să mă apropii, iar acum am găsit loc chiar lângă crucea părintelui. Lucian m-a făcut atentă că multe pietricele de pe mormântul părintelui erau răspândite pe aleea care îl înconjura şi că, dacă le luam de acolo, nu încălcam interdicţia măicuţei. Numai că trebuia să le adun şi era mult mai lesne să le iau pe toate din acelaşi loc. Eram emoţionată atât la gândul că le voi primi, cât şi la acela că nu. Rosteam neîncetat rugămintea de a le lua într-un fel. La un moment dat, profitând de puţinul curaj care îmi venise şi folosindu-mi raţiunea, am ales: i-am spus părintelui că urma să iau pietricele şi că, dacă aş fi primit reproşuri pentru acest gest, ar fi fost un semn clar că nu trebuia să le iau.  Mi-aş fi cerut iertare şi aş fi acceptat faptul că nu pot onora dorinţa Leliei. Hotărâtă, m-am aplecat şi am luat un pumn de pietricele din locul în care era crucea. Când m-am ridicat, a trebuit să mă străduiesc să-mi recapăt echilibrul, pentru că nu vedeam decât un nor de fum şi nimic altceva în jur, nici măcar persoana de lângă mine. Nu am înţeles prea bine ce se petrecuse; după câteva secunde bune am văzut că fumul venea din locul în care se ardeau lumânări pentru părinte, loc amenajat la câţiva paşi de crucea părintelui. Luasem pietricelele, dar aveam o urmă de îndoială, pentru că erau luate fără consimţământul măicuţei.

– Oare am făcut bine că le-am luat aşa?

Mai vroiam ceva, o confirmare! Şi am primit-o când, pe un ton amuzat, Lucian mi-a povestit ce se întâmplase:

– Nu ai văzut ce s-a întâmplat când te-ai aplecat să iei pietricelele. Măicuţa care nu ţi-a dat voie să le iei a pus nişte apă peste lumânările care ardeau şi un nor de fum s-a ridicat, a fost luat de vânt şi amândoi am fost îmbrăcaţi cu el. Nici nu s-a văzut că te-ai aplecat să iei pietricelele!

Acoperire totală! Nu mai aveam nevoie de o altă confirmare, aşa că ne-am întors la biserică. Slujba se terminase şi doream să o vizitez, ca să primesc binecuvântarea preotului şi să fiu mirută pe frunte. Am continuat să vorbesc în gând cu părintele Arsenie şi mare mi-a fost surpriza să constat că eu vorbeam în gând cu el, iar cuvântarea preotului din biserică dădea răspuns gândurilor mele. Parcă îmi citea gândurile! Multe răspunsuri am primit acolo şi a fost, pot să spun, cel mai frumos dialog între mine şi Părintele Arsenie, pentru că răspunsurile veneau pe loc, iar momentul când am ajuns la preot pentru binecuvântare a fost o taină pentru mine, taină pe care, în timp, o voi descoperi. Acum nu o înţeleg. Simt că părintele Arsenie Boca mi-a transmis “ceva” prin preotul din biserică, ceva care se va petrece în timp.

Singura problemă pe care o aveam era faptul că nu luasem o punguţă pentru pietricele. Chiar credeam că nu le voi primi, de nu luasem?! Pur şi simplu nu mă gândisem la asta.  Mi se părea ceva fără importanţă, eram preocupată doar de faptul de a le lua. La ieşirea din incinta mănăstirii, m-a atras ultima măsuţă la care se vindeau obiecte de cult. Deşi mai trecusem pe acolo şi la sosire, mergem spre ea fără să îmi dau seama, spunându-mi în gând că am nevoie de o pungă. Mă gândeam că, în lipsa ei, o să las pietricelele în buzunarul hainei, pe care o voi aşeza cu grijă pe bancheta din spate a maşinii. Priveam spre masa cu obiecte, pierdută în gândurile mele, când am văzut plutind în aer… o punguţă, în care mai mult ca sigur fusese un obiect vândut sau pus pe măsuţă la vânzare. Tot pierdută în gânduri şi fără să schiţez vreun gest, am privit-o cum era adusă de vânt şi lipită de pieptul meu. Un miros plăcut de mir s-a simţit în aer când s-a lipit de mine şi atunci am realizat că am primit şi punguţa mult dorită. Am strigat cu glasul mai mult înăbuşit de emoţie şi de uimire:  “Este a mea, eu am cerut punguţă! Este a mea!” Mi-am pus mâinile pe piept,  peste punguţă, protejând-o, şi nu aş fi dat-o pentru nimic în lume. Sunt convinsa că cei din jur m-au perceput puţin cam “dusă”, dar asta nici nu conta pentru mine.  Ea era un semn în plus că părintele Arsenie îmi dăduse voie să iau pietricelele de pe mormântul lui. Mai mult chiar, mi-a dat şi punguţă, una care mirosea a mir, ca să îşi exprime într-un fel grija chiar şi pentru cele mai mici detalii sau pentru a risipi umbra de îndoială cu care se împănează, uneori, raţiunea.

La sfârşitul acelei călătorii minunate, în timp ce ne urcam în maşină, Lucian a spus ceea ce simţisem şi eu:

– Sorina, ziua asta a fost ziua ta!

Anunțuri

Comments on: "ÎN „VIZITĂ” LA PĂRINTELE ARSENIE BOCA – întâmplare din toamna anului 2008, relatată de Sorina B. din Alba Iulia" (3)

  1. Suntem un grup de tineri care mergem adesea la parintele Arsenie Boca la M-rea Prislop. Am vazut cu ochii nostri minuni petrecute la mormantul parintelui Arsenie. Dorim cu ajutorul Bunului Dumnezeu si cu binecuvantarea parintelui Arsenie sa ajungem din nou la sfintia sa. Cu adevarat, daca ajungi o singura data la parintele Arsenie mereu vei simti chemarea de a mai reveni. Intalnirea cu o persoana draga nu se uita niciodata! Cine doreste sa vina cu noi in acest pelerinaj din data de 31 august – 1 septembrie 2013 ne poate contacta la acest nr de telefon 0748145015 sau pe mail io_konstant@yahoo.com.

    Daca doriti sa primiti informatii privitoare la viitoare alte proiecte de pelerinaje si iesiri, imi puteti da un add pe messenger sau trimite un sms cu textul: “PELERINAJE si numele dumneavoastra”

  2. Pelerinaj la M-rea Prislop, 7-8 septembrie. Vizitam: ALBA IULIA (Catedrala Ortodoxa a Reintregirii Neamului, Catedrala Romano-Catolica unde este mormantul lui Iancu de Hunedoara si Cetatea Medievala care e construita peste vechiul castru roman construit de imparatul Traian), M-rea Rapa Robilor din Aiud unde ne vom inchina la moastele detinutilor politici martirizati in temnita Aiudului (moastele sunt izvoratoare de mir si mireasma, iar untelemnul de la icoana Maicii Domnului este tamaduitor), M-rea Ramet (cazare la pensiunea manastirii), M-rea Prislop (mormantul parintelui Arsenie Boca, participare la Sf. Liturghie) si M-rea Lainici. Contact: Constantin 0748145015 sau io_konstant@yahoo.com. Cine doreste sa primeasca mesaje cu viitoare pelerinaje, imi poate da un add pe messenger sau un sms cu textul „PELERINAJE si numele d-voastra” http://paginadefolos.blogspot.ro/2013/08/pelerinaj-la-mormantul-parintelui.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: