"Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13)

                 

             FUNDAMENTUL  BIBLIC  AL CONCEPŢIEI  DE    VINDECARE CRESTINA 

                                                                bioterapeut Nicolae Negrila

                                                                               

            Vederile nou testamentare asupra medicinii  reprezintă o oază de adevăr, străin şi absurd pentru păgâni. Deşi sunt imperfecte, cunoştinţele medicale expuse în Biblie sunt foarte valoroase. În timpul când a fost redactată Sfânta Scriptură, ele reprezentau ultimul cuvânt al ştiinţei. De altfel, conţinutul lor moral şi deontologic nu este nici acum învechit câtuşi de puţin.

Întristându-Se pentru rătăcirile păgânilor, Domnul respinge orice închinare la idoli. ,,Să nu-ţi faci ţie chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru… să nu te închini lor şi să nu slujeşti lor” spune cea de-a doua poruncă a legii lui Dumnezeu (Ieşire 20,4-5).

,,Sfânta Scriptură îl condamnă pe cel care nu se ruşinează a grăi către lucrul cel neînsufleţit, şi pentru sănătate cheamă pe cel neputincios, şi pentru viaţă roagă pe cel mort, şi pentru ajutor pe cel ce nu poate ajuta. (Înţelepciunea lui Solomon 13, 17-18) ”[1]

,,Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Dumnezeu. Că de la Cel Preaînalt este leacul şi de la rege va lua dar. Stiinţa doctorului va înălţa capul lui şi înaintea celor mari va fi minunat. Domnul a zidit din pământ leacurile, şi omul înţelept nu se va scârbi de ele– aşa binecuvântează Dumnezeu Însuşi autentica artă medicală. (Sirah 38, 1-4) Nu te lenevi a cerceta pe cel bolnav, că pentru aceasta vei fi iubit. (Sirah 7, 37) ”[2]

Această concepţie a devenit importantă în creştinism în ce priveşte atitudinea faţă de medicină. În Sfânta Scriptură se acordă o mare importanţă responsabilităţii duhovniceşti a medicului ca persoană care îi răpeşte morţii prada. Biserica a manifestat un interes deosebit actului terapeutic, văzând în el un fel de ierurgie. Această importanţă este acordată actului terapeutic ca semn de egalitate între slujba adusă celui bolnav şi slujirea adusă lui Dumnezeu: ,,bolnav am fost, şi m-aţi cercetat…întrucât aţi făcut aceasta unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie mi-aţi făcut, va spune El în Ziua judecăţii ( Matei 25, 36 şi 40 ).

A-l cerceta pe bolnav înseamnă a-i da o părticică din sufletul tău, nu pur şi simplu, vizita de zi cu zi.[3]

Cert este că orice suferinţă în orişicare parte a corpului atrage după sine suferinţa celorlalte, dar şi declanşarea unor aspecte de ordin psihologic. Iată că, în temeiul acestei concepţii, Sfântul Apostol Pavel scria în secolul I al erei noastre: ,,Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos….şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă înpreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se vor bucura împreună.( I Corinteni 12, 12-26 )”

                                                             Boala

Un însoţitor inevitabil al vieţii noastre este boala. Oricât am vrea s-o evităm, oricât ne-am strădui să ne păstrăm sănătatea, totuşi, cândva, aceasta se va clătina şi va cădea, şi astfel ne vom îmbolnăvi, adică ne vom găsi în patul durerii: bătrâni, tineri şi copii, bărbaţi şi femei, buni şi răi. Toţi, fără nici o deosebire, trecem prin această “probă de foc” care este boala.

,,Când suntem încercaţi în diferite feluri, trebuie să ne punem în faţa ochilor mereu alte probe ale îndurării lui Dumnezeu faţă de noi: ca, de exemplu, faptul de a trăi, de a putea gândi, de a ne bucura, de a avea solicitudine pentru alţii sau de a le arăta gratitudine. Tot binele pe care îl experimentăm este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu, o iubire necondiţionată şi îndurătoare, şi un sprijin care vine de la El.”[4]

,,Păcatul părinţilor îi duce pe urmaşi, direct sau indirect la boală sau moarte. El nu se substituie deloc factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sociali ş.a.m,d, implicaţi în apariţia şi dezvoltarea maladiilor. Dimpotrivă, toate cauzele acţionează ,,mână în mână”, de parcă şi-ar transmite ştafeta una alteia. Medicina şi psihologia contemporană ne demonstrează în mod convingător lucrul acesta.”[5]

Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa noastră nu fără un scop anume; întotdeauna scopul lui Dumnezeu este relaţia nostră cu El. Durerea trupească are drept scop să ne determine a ne apropia de Hristos. Nu trebuie să fim dezamăgiţi dacă Hristos ne refuză ceea ce îi cerem şi ne dă altceva mult mai important – mântuirea noastră sufletească. Sănătatea sufletească este infinit mai scumpă decât cea trupească.

O nenorocire gravă, o boală grea şi istovitoare ne nimiceşte egoismul, ne face să înţelegem că nu suntem nimic, şi totodată ne determină să ne gândim la Dumnezeul Cel uitat de noi, să ne pocăim, să ne plângem păcatele, să alergăm la duhovnic, şi cu durere în suflet să cerem dumnezeiasca milă, iar la sfârşit, Sfânta Euharistie. Şi atunci, dar numai atunci, sufletul nostru se va uşura şi va reînvia din starea de morbiditate. E mai bine ca în toată viaţa de aici să fii bolnav cu trupul, dar cu sufletul să fii sănătos, decât să fii sănătos cu trupul, iar cu sufletul să fii neputincios.

În vremea bolii, noi simţim că viaţa omenească este asemenea unei flori care se usucă aproape imediat după ce îşi desface petalele, şi asemenea unui nor, care se risipeşte şi nu lasă nici o urmă.

,,Deşi pare paradoxal, omul îşi cunoaşte adevărata stare a sufletului său doar atunci când simte umilinţa căderii şi arsura păcatului. Până atunci ideile sale despre sine şi relaţia sa cu Dumnezeu pot fi deformate şi chiar false. Doar atunci când vede că nu se mai poate bizui pe forţele sale proprii omul tânjeşte după ajutorul lui Dumnezeu.”[6]

Din fraza rostită către slăbănog: “Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”(Ioan 5, 14), cunoaştem că pricinile bolilor sunt, de fapt, păcatele noastre, şi că, prin urmare, cea dintâi lecuire împotriva lor constă, întotdeauna, nu atât în picăturile prescrise de doctori, cât în picăturile care curg dintr-o inimă zdrobită şi înfrântă.

Boala este urmarea îndepărtării harului lui Dumnezeu de omul căzut în păcat, care este moarte a sufletului şi a trupului. ,,Omul, lut şi suflet, este unealtă în mâna lui Dumnezeu. Tot ceea ce este în noi armonie vine de la El; chiar şi darul durerii. Dumnezeu Tatăl poartă grija de mântuirea şi fericirea oamenilor; întrupează prin Duhul Sfânt, în sânurile Fecioarei Maria, pe Iisus Marele Mântuitor, ce va avea puteri să frângă păcatul greu de la început.”[7]

Cele mai grele păcate, care au îmbolnăvit aproape în întregime societatea creştină, sunt:

-mândria;

-neascultarea (ieşirea de sub ascultarea preoţilor duhovnici, implicit a Bisericii);

-ateismul şi indiferenţa.

“Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!”(Ps. 52, 1)

În anii de pe urmă, spun Sfinţii Părinţi, trei păcate mari vor stăpâni şi vor pustii tot pământul:

– necredinţa în Dumnezeu;

– mândria – izvorul sectelor;

– desfrânarea, cu toate fiicele ei.

Toate trei sunt simbolizate alegoric în Apocalipsă, prin cei trei de şase – 666 (13, 18). Moartea sufletească, produsă de aceste păcate grele, a dus la apariţia bolilor în care vindecarea este aproape imposibil de realizat.

Dumnezeu sloboade bolile sub diferite forme şi scopuri, pe care Providenţa le urmăreşte pentru binele oamenilor:

-Prin boală unor oameni li se arată lucrurile Providenţei şi atotputernicia lui Dumnezeu în lume. (Ioan 9, 3, 11, 4)

– Alteori, boala este un rău preventiv, spre a nu aluneca în păcate mai mari. (II Corinteni 12, 7 – 10)

– Iar alteori, boala este o răsplată a păcatelor. (Exod. 15, 16; Ioan 5, 14).

,,Toate sunt în voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie ca unii să cadă în îndrăcire fiindcă ştie că cel cu pricina şi-ar întrebuinţa, dacă ar fi sănătos, mintea şi voinţa pentru a face rău cu deadinsul; pe alţii îi fereşte de alte păcate.”[8]

Numai pe cei răi şi nevrednici boala îi duce la deznădejde şi păcat. Pe cei credincioşi – ca pe Iov – ea îi încearcă şi le sfinţeşte trupul şi sufletul, ca şi lui Lazar (Ioan 11, 1 – 44; Luca 16, 20 – 22). Să nu uităm că puterea lui Dumnezeu în cei neputincioşi se desăvârşeşte, şi că prin multe suferinţe ne este dat să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu.

                                                    Vindecarea

Pocăinţa şi mărturisirea noastră sinceră trebuie să facă începutul vindecării noastre. Ca să ajungem la însănătoşirea trupească, este necesar ca mai întâi minunea să se întâmple înlăuntrul nostru. Adică, mai întâi trebuie să ne lepădăm de omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Hristos se află întotdeauna aproape de noi, lângă noi, gata să ne ajute; este suficient să-L chemăm, iar când vine să-i dechidem uşa.

Vindecarea omului poate fi prezentată în următoarele etape:

– vindecarea clinică, pusă în evidenţă prin dispariţia simptomelor de boală;

– vindecarea paraclinică, concretizată prin revenirea analizelor la parametrii normali;

– vindecarea bacteriologică, constatată în urma dispariţiei agresorilor biologici;

– vindecarea imunologică, pusă în evidenţă de apariţia anticorpilor specifici;

– vindecarea sufletească, finalizată odată cu îndeplinirea canonului dat de duhovnic şi

împărtăşirea cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Foarte important este ca cel bolnav să parcurgă în totalitate cele cinci trepte ale vindecării, care-l vor ajuta să-şi pună în valoare puterile fizice şi spirituale existente în fiinţa sa, să pătrundă în cele mai ascunse taine ale vieţii, îndumnezeindu-şi firea omenească prin har şi transformându-şi personalitatea sa într-un mediu de acţiune a energiilor divine.

,,La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva puterilor întunericului.

Iată că viaţa noastră este cu adevărat condiţionată şi de această mare Taină a Împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului.

Această Sfântă Liturghie, care se săvârşeşte într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie şi binecuvântare, are rânduite rugăciuni şi prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire  a lumii întregi”.[9]

,,De vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei face lucruri drepte înaintea Lui şi vei lua aminte la poruncile Lui şi vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile pe care le-am adus asupra Egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te vindecă.”(Ieşirea 15, 26)

Chiar atunci când ne credem deplin sănătoşi, boala se află deja în noi şi va fi de ajuns să slăbească unul sau altul din mijloacele noastre de apărare pentru ca ea să apară într-o formă sau alta. De aceea, boala şi suferinţele nu trebuie considerate ca realităţi autonome, de natură pur fiziologică, ce pot fi tratate într-un mod exclusiv tehnic şi numai în plan corporal.

Medicina actuală trebuie să-l ajute pe bolnav să-şi asume bolile şi să-l facă să creadă că starea sa şi destinul său se află cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi că tehnicile medicale foarte  avansate nu rămân decât mijloace prin care poate lucra Dumnezeirea, pentru că Domnul a dat inteligenţa şi ştiinţa oamenilor.

În concluzie, bolnavul trebuie, prin colaborarea dintre ştiinţă şi credinţă, să treacă de la un mod pasiv de a-şi trăi boala, aşteptând vindecarea şi uşurarea numai de la medicină, la un mod activ, printr-un elan personal, cerând Creatorului harul vindecării.

Mântuitorul ne învaţă că în reuşita vindecării semenilor noştri aflaţi în suferinţă, trebuie să ne implicăm cu toţii, pentru că nenorocirile sunt legate atât de păcatele celor loviţi de ele, cât şi de păcatele omenirii întregi. De aceea, El îi cheamă pe toţi la pocăinţă.

Mulţi oameni duhovniceşti, în faţa bolilor personale sau ale celor de care ei se ocupă, cer lui Dumnezeu, în primul rând, nu vindecarea trupească, pe care îndrumarul a prezentat-o sub cele patru aspecte ale ei, ci vindecarea sufletească, care este mai de folos şi aduce mai multe binefaceri din punct de vedere duhovnicesc, iar în acelaşi timp, face să se rupă legătura dintre cauza şi efectul bolii la nivel spiritual.

Parcurgând toate cele cinci trepte ale vindecării, mai întâi avem prilejul de a ne arăta şi de a ne întări credinţa, iar în al doilea rând, vom dobândi virtutea fundamentală a răbdării şi chiar de a atinge treapta ei cea mai înaltă – răbdarea în durere.

Din punct de vedere duhovnicesc, poate fi mai profitabil pentru bolnav să nu primească de la Dumnezeu o vindecare imediată. Despre momentul când trebuie să suferim asalturile bolii, Apostolul a zis: ,,Când sunt slab, atunci sunt tare”.(2 Cor. 12, 10)

Şi dacă boala trebuie să ducă la moarte, nu trebuie să ne temem mai mult, căci, precum învăţa Sf. Ap. Pavel: ,,Dacă acest cort, locuinţa noastră pământească se va strica, avem zidire făcută de la Dumnezeu, casa nefăcută de mână, veşnică, în ceruri”. (2 Cor. 5, 1)

Când cerem prin rugăciune, în mod sistematic, numai vindecarea trupului, facem dovada unei iubiri egoiste de sine, dorind cu orice preţ îndeplinirea propriei noastre voinţe. Dar uneori Dumnezeu ne amână vindecarea spre a ne uni mai strâns cu El, prin conformarea voii noastre cu a Sa. Voinţa dumnezeiască înseamnă vindecarea sufletului şi a trupului operată de Hristos, dar şi slăvirea lui Dumnezeu, pentru care oferă prilej orice boală şi orice neputinţă.

Parcurgerea în totalitate a celor cinci trepte ale vindecării apare ca o datorie pentru creştin,

a conştientiza că de sănătate el este primul care trebuie să se preocupe, deoarece boala este un efect ce are la bază o cauză de care numai el este răspunzător.

Hristos Doctorul, care a venit printre oameni pentru a vindeca bolile sufleteşti, n-a ezitat niciodată să-i uşureze de bolile şi neputinţele lor trupeşti pe cei ce-L rugau. El n-a văzut în ele o durere necesară şi a dat pildă în ce priveşte atitudinea pe care se cuvine s-o adoptăm împotriva lor. El nu ezita niciodată să Se prezinte oamenilor ca doctor: “Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc. 7, 31).

“Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. (Mt. 8, 16-17) În acest sens, Sfinţii Părinţi şi întreaga tradiţie a Bisericii au grijă să-L prezinte atât ca “Doctor al trupurilor”, cât şi ca “Doctor al sufletelor”.

Chemându-i pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Hristos le transmite puterea Sa de tămăduire: El face din ei doctori dupa asemănarea Sa, dându-le puterea de a porunci duhurilor necurate şi de a le izgoni (Mc. 6, 7; Lc. 9, 1), precum şi de a tămădui toată boala şi toată neputinţa (Mt. 10, 1 şi 8; Lc. 9, 2). Această putere tămăduitoare a fost transmisă apoi ierarhiei bisericeşti şi se menţine în continuare până la sfârşitul vieţii pământeşti.

,,Sfântul Maslu este una dintre Tainele Bisericii prin care puterea tămăduitoare a lui Hristos este mijlocită şi nouă astăzi. Materia vizibilă a Maslului este uleiul. Prin Taina Sfântului Maslu fiecare biserică devine un loc de tămăduire pătruns de rugăciunile clericilor şi credincioşilor şi sfinţit de prezenţa Duhului Sfânt.”[10]

Hristos rămâne totuşi “singurul Doctor”, căci, prin apostoli şi sfinţi, El este întotdeauna Cel care vindecă. Atunci când Sf. Antonie săvârşea o minune, întotdeauna mulţumea lui Dumnezeu. El le reamintea bolnavilor că puterea de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, căci acest fapt îi este rezervat numai lui Dumnezeu. Cei vindecaţi erau învăţaţi să mulţumească nu lui Antonie, ci numai lui Dumnezeu.

,,Esenţial oricărei manifestări religioase este lepădarea de orice viaţă păcătoasă şi pătrunderea în sfera sacrului. Doar persoana este capabilă de acest lucru, atributele ei principale fiind libertatea şi dragostea.”[11]

Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i cere decât un lucru, să se roage Lui cu credinţă: “Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”(Mt. 21, 22); iar Sf. Apostol Iacov  (5, 16) recomanda: “Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi”.

Să ne obişnuim să ne rugăm Sfinţilor nu numai ca unor rugători şi mijlocitori, ci şi, în acelaşi timp, ca unora care au ei înşişi puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiţi prin har şi făcuţi părtaşi ai Vieţii şi Puterii dumnezeieşti. Să ne rugăm mai ales Născătoarei de Dumnezeu, cea dintâi dintre persoanele umane care a fost deplin îndumnezeită şi preamărită, care a arătat nouă lumina cea adevărată.

,,Mântuirea omului constă, aşadar, într-o adâncă transformare a fiinţei umane în Hristos, biruind toate necazurile şi insuficienţele lumii în care trăieşte şi este rodul relaţiei intime dintre om şi Dumnezeu şi dintre om şi semenii săi, un act personal şi comunitar în acelaşi timp”.[12]

În încheierea acestor câteva consideraţii legate de noţiunea de vindecare, amintim creştinilor că nu există nici o piedică de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, cât şi ale Sfintei Scripturi. În funcţie de starea duhovnicescă a fiecăruia, eliberarea/vindecarea presupune o adevărată solidaritate în credinţă şi în compasiune, toate mădularele suferind împreună cu mădularul care suferă (1 Corinteni 12, 26), fiecare cerând eliberarea în numele acestuia, cu tot atâta şi chiar mai multă putere decât ar putea avea acesta să ceară, dcă ar avea o conştiinţă clară a stării sale şi suficientă voinţă pntru ca să iasă din ea.

Foarte important este ca, oricând se recurge la medici şi la medicamente, să nu se uite niciodată că Dumnezeu este întotdeauna Cel care vindecă prin ele. Medicina şi leacurile ei nu sunt decât mijloace ale Providenţei divine care face să strălucească peste toţi soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). În vindecare, ca şi în boală, omul nu trebuie să piardă din vedere scopul său ultim, care este mântuirea totală şi definitivă a fiinţei sale întregi, în Iisus Hristos.

 


[1] Konstantin V. Zorin, Paşi spre însănătoşire, Edit. Sophia, Bucureşti, 2009, p. 18.

[2] Ibidem,  p. 21.

[3] Ibidem,  p. 22.

[4] Slawomir Biela, Dumnezeu singur ajunge, Edit. Tradiţie, Bucureşti, 2003,  p. 89

[5] K. V. Zorin, Păcatele părinţilor şi bolile copiilor, Edit.Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2007,  p. 33.

[6] Ibidem, p. 13.

[7] Pr. Ilarion V. Felea, Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană, Edit. Reîntregirea, Alba iulia, 2009,

p. 56.

[8] Dr. Dimitri Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este bolnav, Edit. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 23.

[9] Arhimandrit Arsenie Papacioc, Veşnicia ascunsă într-o clipă, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004,  p. 84.

[10] Anthony M. Coniaris, Vitamine Duhovniceşti pentru întărirea sufletului.  Zi de zi cu Hristos de-a lungul anului bisericesc, trad. din lb. engleză de Florin Codreanu, Edit. Sophia, Bucureşti, 2009,  p. 107.

[11] Sorin Emanuel Bugner, Viaţa intimă a omului şi provocările postmoderniste asupra acesteia, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p. 40.

[12] Ibidem, p. 101.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: